Felia de dreptate

 

 

 

 

Pe domnișoara cu pricina au pus ochii majoritatea domnilor care intrau cu treburi… sau fără treburi… în biroul cu pricina, stăpânul fiind renumit pentru împărțirea dreptății. Luat cu muncile și poverile (ah, ah, pentru împărțirea dreptății îți trebuie față de clovn și degete de prestidigitator), omul nostru nu mai avea vreme să analizeze imaginea secretarei… Era, oricum, timpul ca plebea nenorocită să se dea în rând cu lumea. Doar și prin modă poți intra în Europa! Nu-i vorbă, nici femeile nu-și mai puteau lua gândul de la distinsa domnișoară, chinuite, vezi bine, de viermele invidiei. Secretara noastră, zice-se, avea niscai diplome prin buzunare, dar acestea păleau în comparație cu lungimea picioarelor ei și cu strălucirea buricului, lăsat la vedere, precum o nevinovată greșeală de ortografie, expus privirilor ca o bijuterie de preț. În mintea secretarei, probabil, nimeni din lume nu mai avea buric. Cele mai dragi îi erau secretarei, se pare, mișcările cu care apuca vreun obiect plasat undeva pe raftul de sus. Atunci, persoanele aflate pe canapele, așteptându-și felia de dreptate, îi puteau admira, cu încetinitorul, liniile lenjeriei intime (și nu numai), cumpărate probabil după îndelungi cercetări. Să îți cumperi lenjerie nu-i treabă ușoară .Ce gândeau oare mai vârstnicii, cu mâinile bătătorite, care făceau antecameră? Dumnezeu știe! Se gândeau, poate, la cămașa înflorată de odinioară, la brâul filigranat, la privirea sfios plecată, se gândeau, cine știe, că floarea bunului – simț a început să aibă spini și că lumea merge înainte și fără pudoare…

(Mary Nolan 1929 photo by Jack Freulich)

Dispar toate femeile

Postez în această seară o poezie, scrisă de Mustafa Alahmad,  sirian care trăiește în România.

,,Când mă uit la ochii tăi

Dispar toate femeile

Și strălucesc stelele

Și dansează în marea cerului

Și zâmbește luna

luminează pământul și cerul

Când mă uit la ochii tăi

Dispar toate femeile

Și marea se umple de puritate și fericire

Și apar perlele care desfășoară secretele

Și frumusețea perlelor și coralilor

și pacea delfinilor cu dansurile

Deasupra apei

Să dea cadou scrisori de dragoste

milioane de tone din adâncul sufletului

Când  mă uit la ochii tăi

Dispar toate femeile

Se deschid florile în larg

Se clatină crengile în vânt

Cu puritatea frumosului parfum

Parfumul umple lumea și mările

Acoperă câmpiile și munții

Distruge granițele

Plantează semințele de flori

Înalță florile fără a fi udate cu apă

Când mă uit la ochii tăi

Dispar toate femeile

Și cântă păsările cele mai frumoase simfonii

de dragoste

Călătorește în țări

face departe aproape și sensibilitate

Dragostea este temelia și adresa

Dar și claritatea sufletului

Adevărul cald și liniștea

Când mă uit la ochii tăi

Dispar toate femeile

Și încep tunete și fulgere

și curge apa iernii

și aprinde în interiorul meu focul

Arde în adâncimea simțurilor mele

Și se conturează bătăile inimii mele

Desenează dor și dragoste  în adâncul sufletului  meu

Cântecului  ecoului   infinit

și infinit

Și se ridică temperatura în mine

Și se sfârșește orice concurs

Când mă uit la ochii tăi

Dispar toate femeile

Dispar toate femeile”

(traducere din arabă)

Hârtia aruncată în vânt

Ploua subţire şi rece ,iar eu l-am călcat pe rever, i-am strivit zâmbetul exersat cu pantoful ce-şi caută în disperare cizmarul…I-am murdărit gulerul scrobit, izbitor de alb, faţă de machiajul accentuat cu ruj pentru doamne de companie. Apoi l-am ridicat între două degete şi i-am cercetat promisiunile. Erau multe la număr şi el se situa printre acei candidaţi integri, care vor face din ţara asta o lume a bunăstării şi prosperităţii. De ce trebuia să-i smulg buzunarele de hârtie,unul câte unul, pentru a-l vedea cum arată zdrenţăros? De ce trebuia să-i desenez în dreptul inimii un căţel,un colac,o traistă goală?

De ce nu-mi prezenta încredere nici cât un vârf de ac?
Şi totuşi era ziua mea bună pentru că îi puteam trage câte picioare voiam. (Vorba vine…nici chiar aşa!)

Violenţa este interzisă cu desăvârşire, dar uneori singura formă de protest este lupta cu puternicii invizibili.

Aţi înţeles fireşte că avusesem sub talpă un afiş,o peltea electorală , o bomboană cu dulce vitriol, bună pentru alegătorii creduli, care vor spune în curând ,,Da,da,el este,pe el îl votăm, căci omul care votează e cetăţean veritabil’’.
L-am aşezat pe măsuţă, i-am şters urmele de noroi şi acum îl privesc zâmbindu-mi cu dinţii lui albi, laţi, cu obrazul, desigur, fin şi subţire. În fiecare dimineaţă îmi aşez ceaşca de cafea pe chipul candidatului , măcar la asta să fie bună hârtia aruncată în vânt, măcar în zaţul cafelei să caut minciunile gogonate pe care le aud seară de seară la ştiri…Dumneavoastră mai credeţi că există cizmari care ne pot repara încălţămintea pe veci compromisă?

Fanfara de pe munte

 

f0542938d3fedae24e34333f800cbd31
Charles Rennie Mackintosh-1897

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Călătoream înspre inima lumii

Trăgeam amândoi la aceeași căruță

Cai obosiți

Stăpânul, un bici pentru mine, un bici pentru tine

Eu am răsturnat căruța cu flori

Eu…

Mirosul de libertate

îmi ardea tălpile

Ce-ți folosește ție povara florilor?

Crezi tu că biciul îți aduce Onoare?

Crezi tu că fanfara va cânta pentru tine?

Cât de prost ai fost să crezi

În ceva fără contur

Fără nume

Și florile pot fi de plumb

Și florile

Măcar eu am fost dreaptă

Cu mine

 

 

 

Fluturi pe buzele slabe

Tu  credeai că va veni Departe

Îl așteptai în haina ta nouă

Nu mai are sens, îți spui

M-am gândit, Doamne, să-ți fac semne din sinele meu

Fiindcă religiile sunt doar fluturi pe buzele slabe

Monede de schimb pentru păpușări cu renume

Te pot iubi aruncând cu flori de zăpadă în stele

Lasă- mă să Te iubesc stând de vorba cu Tine

Ei nu vor să vadă iluzia

Nici minciuna

Nici foametea

Te pot iubi fără să cad în genunchi

Dumnezeu nu poate sta în inimă

Ca o rană

 

 

Cu „bucurie speriatã” despre viațã, în povestiri scurte și foarte scurte

Constantin DRAM – Cu „bucurie speriatã” despre viațã, în povestiri scurte și foarte scurte

Mălina Aniţoaiei este o prozatoare despre care am mai scris, cu foarte mulţi ani în urmă, mai precis prin 1996. La mare distanţă de ani, descopăr o nouă carte de a ei: Inocenţa în stare de sclavie (Editura „Ion Prelipcean”, 2015). Prima carte (adică debutul în volum) se chema Şerpii surîd şi muşcă. Între cele două cărţi, dintre cîte deduc, alte texte: gazetărie, note de bibliotecă, poate birocraţie; sigur, multe note fulgurante despre viaţă trăită şi viaţă imaginată, adunate pe retină şi depozitate într-o zonă a creierului. Am dedus toate acestea, dimpreună cu cele ce vor urma în continuare, din prozele adunate în acest nou volum, proze care, fără nici o distorsiune, reîntregesc, continuă amintiri ce rămăseseră undeva în urma celor două decenii, după lecturarea unui volum de debut.

Fără doar şi poate, autoarea face parte din categoria celor dificile, prin atitudinea faţă de ea şi faţă de scrisul ei. Scrie/ publică fără să manifeste acea fervoare a unui program ca de fabrică susţinut de mulţi dintre autorii zilelor noastre, unii reuşind „performanţa” de a număra mai multe volume pe an decît, pe vremuri, adunau marii poeţi ca titluri de poeme în acelaşi interval. Prozele de faţă (ca şi cele anterioare) sînt scurte şi foarte scurte, înlocuind dezvoltarea narativă şi ceremonialul discursiv cu concentrări extreme ale unor stări/ sentimente, cu descrierea unor proiecţii inedite în sine sau într-o lume prea puţin cunoscută, cu sugerarea unor descrieri neoperatorii despre bucuriile şi durerile (mai cu seamă acestea) vieţii, totul putînd fi aşezat sub semnul unui dicton emis chiar de text: „Marile poveşti mor în noi înşine”. Desigur, putem privi şi altfel lucrurile, din perspectiva celui care lucrează mereu într-o bibliotecă, relaţia cu cărţile putînd media re-inventarea lumilor posibile: „Citeam adesea frazele meşteşugite, neînţelegînd fragilitatea omului îndrăgostit nebuneşte de mare. Iată-mă ajunsă la maturitate cu acel stigmat al unei lecturi accidentale, eu însămi victimă a unei iubiri fără de noroc, ducînd în inimă povara de a fi văzut marea tîrziu… Privesc de nenumărate ori pe canalele de televiziune puhoiul de oameni despuiaţi, aşezaţi în arşiţa soarelui, tratînd marea ca pe o prostituată cu care faci dragoste fără să-ţi pese de ea. Întotdeauna mi-am imaginat că voi ajunge pe ţărm într-o zi ploioasă. Mi-am imaginat că voi sta de vorbă cu marea despre ţara mea şi despre rănile ei adînci sau poate despre viaţa mea şi rănile mele nebănuite. Mi-am imaginat că voi ajunge şi cel mai important om al vieţii mele va fi acolo pentru a-mi traduce zbaterea mării. Numai un om care ţi-e drag poate să-ţi facă o recomandare, să-ţi tălmăcească, adîncurile şi puterea albastrului”.

Se desprind cîteva linii de ordonare ale povestirilor şi personajelor/ personajului, în fapt, din acest volum chiar din acest text: stigmatul maturităţii/ stigmatul unei lecturi accidentale, sentimentul neîmplinirii în dragoste, frustrările acumulate, obsesia călătoriei (marea fiind un supra-ideal, rănile/ durerile sufleteşti, confesiunea şi absenţa prieteniei. Lor li se adaugă: imaginea vieţii de provincie, o constantă percepţie a singurătăţii, o asumare a biograficului fără urme de reticenţă specifice clasicei viziuni realiste, inclusiv persistenţa unor puternice reminiscenţe gazetăreşti, obsesia pentru un anume tipar de personaj (preotul/ călugărul)/ combinată cu relevarea unei diferenţe majore de vîrstă între bărbat şi femeie, misandria (cultivată cu interes în anume povestiri), şi, ceea ce este, foarte interiorizat, particularizarea unei forme de iubire numită aici „iubirea din cuvinte”, formă ce depăşeşte simpla ficţiune sau iluzie a iubirii, înscriindu-se mai degrabă într-un construct ce rezultă din funcţia magică a cuvîntului, invocată de la cele mai vechi amintiri şamanice încoace.

Sînt texte scurte, după cum spuneam, de o pagină-două majoritatea. Dar ele reuşesc să aibă greutatea imaginii greu de echivalat şi a sugestiilor ce suplinesc o lume abia schiţată. Este evident că nu e vorba de o autoare cu ambiţia construcţiei de lumi. Trimiţînd spre angoasele vieţii provinciale, naraţiunea, lipsită de complexitatea dezvoltării, pare să uite un amănunt esenţial, acela că fiecare spaţiu provincial este, la rîndul său, în situaţia de capitală pentru o unitate inferioară, inclusiv oraşul referenţial la care trimit prozele Mălinei Aniţoaiei. În definitiv, relativismul guvernează lumea; naratorul însă are propriile-i legi, căutînd alte adevăruri şi alte imagini ale bucuriei/ suferinţei decît cele îndătinate de un cîmp extins al imaginarului. Iar titlurile au valoarea luminii dominante dintr-un tablou, cea care adună şi lămureşte, în acelaşi timp, lăsînd însă şi loc deschis pentru interpretări succesive.

Astfel, deşi o proză descrie, concentrat, o întîlnire bizară cu un personaj infirm, bătrîn şi orb, dotat cu darul de a şti mai multe decît lasă a se vedea, un  personaj ce ar fi putut deveni complex şi interesant într-o povestire de anvergură, textul Mălinei Aniţoaiei se închide într-un titlu, precum o acuarelă, Toporaşul albastru.

Un alt fel de bizarerie, de această dată a nuanţării unui eros atipic, întîlnim în proza Iubitul meu avea o mie de ani. Aceeaşi acuitate a denudării sentimentului, complicaţia provocată de intersectarea vieţii reale cu viaţa din cărţi, aceeaşi vocaţie a suferinţei: „Poate că existau clipe în care sentimentele mele se conturau. Aproape că le pipăiam cu degetele inimii, inima mea ciuntă, sfîrtecată în încleştarea dintre două disperări, inima mea, pasăre albă, blestemată să nu-şi afle cuibul. Dar lumina dura puţin. Ca o ameţeală, ca un pas şchiopătat de vals, ca o lovitură surdă în creştet. Îmi era sublim de scîrbă. Mă agăţam, cu bucurie speriată, de primii fiori din fereastră. Îmi scuipam plămînii”. Din acest text pornesc imagini ce se prefiră şi în altele: femeia zisă „nebună”, imposibilitatea întoarcerii la tinereţe, iubirea damnată. Iubire nepămînteană  descrie, în aceeaşi notă caracteristică a concentrării, dragostea fiului/ bărbat foarte bătrîn el însuşi, pentru mama acum dispărută: singura iubire nepămînteană este aceea care porneşte de la mamă. Într-un ton un pic mai lipsit de tragismul asumat este povestirea Dacă tinereţea ar şti…, cu aluzii la comportamentul erotic fără vîrstă şi cu o cugetare finală pe măsură: „dacă tinereţea ar şti, dacă bătrîneţea ar putea”.

În textul Şalul bunicii găsim şi o parte de program existenţial suprapus celui scriitoricesc: „Îmi plac adevărurile mari spuse rostuit în fraze scurte. Căutam mereu o dragoste ca o flacără, care să nu fi fost spusă de nici un scriitor talentat. Îmi căutam dragostea rătăcită în punctul pe care refuzam să-l aşez la lumina lămpii, unde se agaţă fluturii, prietenii mei neobosiţi din noapte”. Sînt stări şi stări: imaginea pierderii şi căutării tatălui (L-am căutat în toţi bărbaţii, îndrăgostirea de nuanţă panteistă din copilărie (La rădăcina iubirii), o poveste cu toamnă şi cu iubire pentru un preot, translată în iţele unor demersuri gazetăreşti (Fluturi de noapte), un ciudat transfer între sacralitate şi posibilul real (Eroul de pe strada cu liane), o declaraţie de dragoste a Mălinei pentru Max (Blecher), proiecţii adulterine pe viaţa altora şi cu mult sprijin pe corporalitatea cuvintelor: „Era de fapt o răscolire uşoară a dorinţei mele, mişcare delicată de întindere a stofei. Cînd rochia îmi rearanjă pliul, mă duru cu asprime că el nu mă putuse poseda în întregime, niciodată, ca femeie. Ne iubeam mai mult prin cuvinte. Asistam la violul frazei”.

E o posibilitate de a traduce un sentiment majoritar cuprins în acest volum semnat de Mălina Aniţoaiei, în care autoarea îşi probează, din nou, o ştiinţă şi o plăcere a descrierii şi a surprinderii, în puţine cuvinte, a unor adevăruri existenţiale şi a unor sentimente/ stări, al căror prea-plin s-ar dilua în augmentări discursive. Încă o dată, se demonstrează că relaţia dintre cantitate şi calitate nu poate fi decît aceea care merită.

Convorbiri literare, octombrie,2015