Dumnezeu cântărește piatra

 

„Pe Prea Sfinția Sa Corneliu Bârlădeanu, episcop vicar al Episcopiei Hușilor, am avut șansa dată de Dumnezeu să-l întâlnesc în casa părintelui Dumitru Valenciuc de la Volovăț. Ceasurile petrecute în prezența Prea Sfinției Sale ar fi de neuitat pentru oricine ar avea prilejul să-l asculte, înaltul prelat fiind, cum s-ar spune, o combinație de înțelepciune, educație și eleganță. La urma-urmei, ierarhul vasluian întruchipează ceea ce visăm, ceea ce așteptăm de la arhiereu: harul.”. Au trecut 12 ani de când am scris aceste rânduri. Între timp au murit fratele și mama mea, au trecut peste mine urgiile vieții, am fost legată sufletește de un om de altă religie și iacătă, dragii mei,  îmi asum slăbiciunile firii. Nu știu unde am auzit expresia aceasta frumoasă și anume că granițele dintre religii nu ating cerul. Pot la această dată să spun că am privit religia ortodoxă și dinăuntru și dinafara ei și-mi dau seama însutit că la temelia neamului nostru stă biserica. Scriu toate acestea cu gândul la Prea Sfinția Sa Corneliu Bârlădeanu, pe care nu am avea dreptul niciodată să-l judecăm. Pentru mine preotul Corneliu Bârlădeanu devine oglinda în care se privesc denigratorii acestui neam, care nu-și văd de secretul ascuns cu strășnicie în dulapul din pivniță. Dacă ar înțelege cât rău fac neamului nostru cârtitorii și denigratorii care îl osândesc în piața publică,  încă am fi salvați. Mai bine ne-am aduna să ne rugăm. Mai bine ne-am vedea bârna din ochii noștri. Mai bine nu ne-am distruge țara din interior și nu ne-am face de ocara altor neamuri. Doar Dumnezeu judecă firea omului. Doar Dumnezeu cântărește piatra.

Anunțuri

Cărarea

Doamne, cum s-ajung la tine?
În povară m -am pierdut
Rătăceam pe căi străine
Și iubirea m- a durut

Îmi scriai mereu pe cale
,,Caută-mă-n talpa ta !”
Dar în mine era jale
Nu vedeam nici umbra mea

Doamne, de Te înduri de mine
Și mă lași la ușa Ta
Și mă mângâi de mă -nchin
Lacrimile de durere vor fi arbori de mălin

Doamne, crucea mea e mare
Pasărea ta din ruine
Te pierdusem pe cărare
Însă Tu erai în mine..

Mustățile roase ale romanicerilor

985baaec9d1a7b462e8d409717957e15
sursa Pinterest

 

 

Octombrie, vai, vai, era pe sfârşite. Dimineţile atingeam palmele de ferestre şi aburii de pe sticlă, uriaşe lacrimi, prelungeau dansul carnivor al frunzelor până în aşternutul în care întârziam, obişnuindu-mă greu cu brutalitatea luminii. Era plăcut să fii trist. Aproape catifelat.

            Iubeam cu îndârjire un preot. Îl întâlnisem în urmă cu câteva luni, când mă deplasasem în ţinutul V pentru a scrie un interviu despre împăcarea cu sine şi alte dulcegării din acestea, destinate paginii de sâmbătă. Ziarul la care scriam de câţiva ani buni nu mă plătea cine ştie ce, însă redactorul-şef îmi era ca un frate vitreg cu care te hărţuieşti mereu, fără a putea schimba legătura de sânge care ţi-a fost dată. De altfel, începusem să colaborez cu fel de fel de reviste şi demersul gazetăresc mă obosea şi mă golea în acelaşi timp. Înţelesesem în schimb care este rolul meu şi îmi acceptasem limita. Cărticica pe care o publicasem nu mă ajutase să fiu bogată. Nu-mi câştigasem prin ea notorietatea nici măcar în ţinutul V. Aşa că preotul ştia foarte puţine lucruri despre mine, cum ar fi acela că eram un fragil os de peşte în gâtul autorităţilor care se schimbau periodic. Trebuie să recunosc, unele rânduri publicate în cărticică mă făceau să mă simt ciudat. Nu că n-aş mai fi crezut în teoriile mele dar mă jenam de stângăcia construcţiei frazei, de acea ezitare a verbului care, atunci când nu era trivială, devenea şi mai rău, patetică. Recitind ceea ce publicasem nu făceam decât să mă revolt împotriva stufoaselor poeme în proză, cariatide pentru templul mediocrităţii. Am recunoscut în faţa amicului C lipsa mea de talent şi atunci m-a privit cu un soi de ironie. Sigur, el avea încredere în scriitura lui. În plus mai era şi cleric-poet, realitate care îi sporea faima, îl făcea să pară exotic. Celălalt cleric, pe care îl iubeam, spusese despre volumul meu că are încărcătura unui pateric. Era cel mai fascinant lucrau care se putea preciza despre o carte şi mi-a plăcut să aud asta, ştiind că Patericul este o culegere de învăţături ale sfinţilor părinţi. Dar încântarea n-a durat mult pentru că în altă împrejurare l-am auzit gratulându-l pe alt autor cu aceeaşi expresie. Poate că în realitate îşi bătea joc de noi, mirenii proşti, care nu ştiam bine nici Tatăl Nostru şi nu stăteam la sfânta liturghie decât de Paşti sau de Bobotează. Când am început să-l iubesc? În seara în care l-am vizitat pentru întâiaşi dată  la Parohie şi când, retraşi într-un ungher al bibliotecii, ne-am pornit să povestim privindu-ne în ochi. Ai lui erau imenşi, calzi şi întunecoşi, cum sunt nopţile de august, fierbinţi şi fără de sfârşit dacă de zvârcoleşti în pat de unul singur. Zâmbea tot timpul chiar şi când spunea lucruri triste. De necrezut cât de repede mi-am deschis inima şi i-am istorisit despre amicul meu homosexual. Nu mărturisisem nimănui cât mă frământa acea poveste, dar felul în care interlocutorul meu mă asculta m-ar fi făcut să mă descotorosesc poate cu uşurinţă şi de-un asasinat. În câteva rânduri m-a oprit dojenindu-mă cu blândeţe. Însă avea atâta iscusinţă în a te certa încât, dacă m-ar fi bătut pe dată şi aş fi căzut lac de sânge la picioarele lui, cred că nu m-ar fi durut deloc. Îmi doream cu înflăcărare să-l ating şi tentaţia se finaliză cu mângâierea cristalelor rânduite pe-o măsuţă. În altă ordine de idei, îmi cenzurasem cu greu pornirile. Dar încântarea nu se mai repetă. Pentru că prilejul de a rămâne singuri nu se mai ivi. Aşa că începusem să sufăr. Mă durea mult că nu voia să primească mărturisirea până la capăt. Săptămâni la rând n-am făcut decât să vorbim la telefon. Ţiuitul continuu intervenea rapid aşa că dialogul nostru se reducea la jumătăţi de fraze, de gânduri.

            În aceeaşi perioadă se împlineau trei ani de la moartea prietenei mele, Alicia. Într-un din zile părinţii mă chemară ca să o pomenim, spuneau ei, cum se cuvine. Căpătasem obiceiul de a căra cu mine un aparat de fotografiat pe care nu-l uitam în ruptul capului. Rudele Alicei aduseseră trei călugări de la mănăstirea C, prezenţe care dădeau momentului o notă de sobrietate şi bizarerie. Arcuită şi înfăşurată în doliu, mama Alicei plângea fără întrerupere. Văicăreala aceasta mă irita pentru că moarta fusese cea mai veselă fiinţă pe care o cunoscusem vreodată. Mi-aş fi dorit să fac o şotie pentru că ştiam că Alicei i-ar fi plăcut mai mult. (FRAGMENT DIN CARTEA „INOCENȚA ÎN STARE DE SCLAVIE”)

Marea de la Repedea

index

Eram cu toții fericiți când trăia nenea Rică. Venea în sat, dinspre Iași, cu zgomot de tramvaie pe talpă, cu gust de pâine scoasă dimineața din cuptor, cu ceață albastră, de Sărărie. Ah, ce mult l-am iubit pe nenea Rică! Era atât de gras și de înalt, încât trebuia să intre pe ușă aplecându-se și răsucindu-se pe-o parte, silabisind un cuvânt ciudat, care provoca veselia celor din jur. Când venea cu acordeonul lui vechi, rămânea pe băncuța din curte și cânta până seara târziu. Învățase pe front să cânte la acordeon melodii platinate cu dor și iubire. Cu toate astea, nenea Rică zâmbea cântând și la poarta noastră se adunau sătenii,  ținându-i hangul și rugându-l să stea până în zori. Era cântecul supraviețuitorului,  îmbinat cu expresia „ nu veți ști niciodată”. În clipele acelea verdele din via noastră dansa, veverițele scuturau merii de floare,  iar Dealul Repedea părea rupt din poveste. Când a murit, mama mi-a spus să nu fac multă zarvă, fiindcă nenea Rică doarme puțin.  „Cât? Cât?”, am început să țip, rugând-o pe mama să încerce cumva  să-l trezească. A doua zi mi-a spus că a murit, iar moartea înseamnă să visezi fără încetare pădurea întinsă,  dealul cu scoici, mărul Ionathan  în care mă cățăram, sperând să ating cerul. „Asta înseamnă puțin?”, am urlat, smulgându-mi părul, aruncând toate jucăriile mele de lemn. „Nu vezi ce mult doarme?”, i-am strigat mamei, care-și frângea mâinile, ca și cum peste noi s-ar fi surpat dealul cu pietrele lui, cu scobiturile lui misterioase și vechi. Ah, ce dor mi s-a întipărit în inimă dintr-odată! Ca un fier roșu pe care îl răsucești o viață de om. Acum știu că nenea Rică își plângea de fapt toți camarazii pierduți în război, că în acordeonul lui stăteau resemnarea, speranța, revolta, furia, neputința, frica. Pe fiecare clapă se prelingea o lacrimă nevăzută, un hohot sfâșietor, care se auzea până pe deal. Satul a fost pustiu după ce a murit nenea Rică. Un timp l-am jelit, fără să știu că-l jelesc. Dacă n-o să mă vindec de amintirea lui, n-o să mă vindec de pietrele dealului Repedea. Cum pot eu să visez fără încetare jucăriile mele de lemn, mărul, via, adâncul acela uscat de mare, acordeonul, tremurul mamei, chipul tatălui meu? Cum pot să mă vindec de drumul fără întoarcere , când nimeni n-a putut s-o facă vreodată? Dacă aș ști să cânt la acordeon, aș cânta până noaptea târziu, până când scoicile ar prinde viață și marea ar deveni mare și Dealul Repedea ar fi plin de flori, iar eu aș putea să mărturisesc lumii că nu are importanță unde trăiești, locul în care te-ai născut are atâta magie încât îl porți cu tine mereu. Nici nu mai are importanță că ți se spune străin.

Când tata avea tată

Gh. Nițoi
Gh. NIȚOI

A fost o vreme în care şi tata avea tată.Bunicul venea de pe deal cu un buchet de flori în mână, păşea agale în ogradă şi se aşeza la masa de lemn. Era în curte o măsuţă, unde mama răsturna mămăliga pe o pânză brodată, cârpită însă cu măiestrie. Cam putredă pânza, căci mama o primise drept zestre tocmai de la mama bunicii. Era un timp în care şi bunica avea mamă. Bunicul voia doar un pahar cu vin alb. Scotea de sub vesta de lână un bănuţ mototolit şi-i plătea mamei licoarea tămâioasă şi dulce. Hm, nu-mi plăcea. Chiar nu-mi plăcea că mama lua banii şi în sinea mea o credeam cam zgârcită. „Măi, numai tu ai să-mi porţi numele”, zicea bunicul, mângâindu-l pe fratele meu. Era un timp în care aveam frate. „Ia bănuţul, Ileană, că eu nu v-am dat vouă nimic!”, zicea bunicul, lăsând bujorii pe masă. Pe bunicul îl chema Niţoi. Prima dată i-am văzut scrisul uşor speriat pe o vedere trimisă din sanatoriu. Bunicul scuipa adesea şi asta mă cam făcea să mă dau îndărăt. Multă vreme l-am aşteptat să coboare încet de pe deal. Multă vreme am pregătit căniţa de lut. „A plecat la Dumnezeu”, mi-a zis mama. Am plâns. „Când îţi vine să plângi, închide ochii. Aşa te agăţi de braţul lui Dumnezeu!”. În fine, am înţeles că există cineva mai puternic, stăpân peste mrejele lumii. Fratele meu nu vorbea. Credeam că e mut. Îşi făcea piese de şah din argilă şi le răsucea cât era ziua de mare. Pe urmă au venit comuniştii şi ne-au luat via. Tata şi-a cumpărat o bască nouă, un rucsac şi a plecat la oraş. Nu mai avea timp pentru noi, era obosit şi străin. Oraşul îl despuiase de vise. Departe îmi părea Iaşiul, de pe stânca Pietrăriei pustiite de floare. Când păşeam prin curte săreau scoici sidefate, iar bătrânii spuneau că pe timpuri fusese acolo, în sat, o mare adâncă. „Al cui eşti tu, măi, albăstrilă?”, îl întrebau sătenii pe fratele meu. Băiatul tăcut, cu pistrui şi cu ochii albaştri. „Al lui Niţoi!”, răspundea mândru fratele meu. Nu am înţeles niciodată de ce moldovenii cu îndemânare la scris îşi iau pseudonime sonore. Nu am înţeles nici de ce funcţionarii ne-au schimbat numele, adăugând un a emblematic. Acum e o vreme în care nu mai am mamă. Nici tată, nici frate. Am braţul lui Dumnezeu, de care mă agăţ când bunicul apare în vise şi desenează pe boltă via cu strugurii albi ca lacrima, nucii înalţi, vişinii explodând de floare. Numai eu îi port numele bunicului şi ştiu că asta nu are importanţă pentru nimeni. Dar pentru vremea în care tata avea tată (şi bunica avea mamă) asta rămâne minunea lumii. Când văd câte un bătrân pe stradă, îmi tot vine să-i dau câte un bănuţ. Sunt parcă banii din vesta bunicului, păstraţi sub perna de la sanatoriu.

Mama mea purta batic

Mama mea purta batic. Nu ieşea din casă până când nu-și aranja baticul, legat sub bărbie într-un nod lejer, care mie întotdeauna îmi părea o fundă jucăuşă. Baticurile stăteau rânduite în dulap, eu le răscoleam curioasă, cercetându-le desenele într-o geometrie care mă fermeca şi mă făcea să visez. Primele flori pe care le-am văzut în viaţa mea erau pictate pe baticul mamei mele. Încercam să le miros, să le smulg petalele, odată am înfipt foarfeca în baticul mamei şi am decupat o frunză pe care am aruncat-o în cana cu apă. Mama nu m-a tras de urechi, nu mi-a ţinut morală, nici măcar nu mi-a zis să nu mai fac niciodată. M-a luat de umăr şi mi-a zis încetişor: „Da, fată, asta e viaţa, ca frunza pe apă!”. Mi-a părut rău că mama era aşa tristă. Mi-ar fi plăcut să decupez toate frunzele, să le fac ferfeniţă, dar acea durere pustiitoare de pe faţa mamei m-a îndemnat să aşez baticurile unul câte unul în dulap. Nu le-am mai împrăştiat niciodată. Când mergea pe câmp la curăţat merii, în luna lui februarie, îşi lua un batic de lână imens. Abia de i se mai vedeau obrajii vineţi de frig. Cu baticul acela nu eram prietenă. Când mama nu era în încăpere mă răzbunam pe el şi îl călcam cu piciorul. Când trebuia să meargă la o nuntă, mama pleca de dimineaţă de acasă, spre Iaşi. Lua un autobuz, lua altul, mai mergea şi cu un tramvai prăfuit şi ajungea într-o dugheană ce sta gata să cadă. O femeie îmbrăcată într-un halat alb îi înşuruba nişte fiare în păr. După câteva ceasuri mama era tare frumoasă. Nu mai exista o femeie atât de frumoasă. Cu nişte ochi atât de mari şi de albaştri. Cu toate astea scotea din buzunar un batic de mătase şi-şi acoperea părul. Când a murit, am strâns toate baticurile şi le-am dat de pomană. Nu puteam să le văd. Apoi am început să intru prin magazine să cumpăr baticuri. Nu am vrut asta, dar toate seamănă cu cele ale mamei. Iar pe străzi sunt sute, mii de frunze de mătase care mă rănesc. Involuntar, aleg baticul care îmi amintește

1013833_594636567292077_119144900_n
Elena Anițoaei 4 mai 1941-25 august 2010

de-o poveste, de-un cuvânt al mamei, de-o zi însorită, de tata ascuţind coasa pe câmp, de bunicul venind încet pe cărare cu un buchet de trandafiri, de fotograful din Paris care ne-a făcut mie şi tatii o poză pentru că păream „săraci fericiţi”. Am în dulapuri zeci de baticuri, de parcă aş vrea s-o învii pe mama, de parcă aş vrea să mă întorc în timp. Toate femeile cu batic de pe stradă mă fac să mă simt un copil răzgâiat. Dacă atunci n-aş fi decupat frunza aceea blestemată, poate că viaţa nu s-ar fi dus pe apă. De ce nu m-ai oprit, mamă? De ce?