Binecuvântare sau blestem

Gările nu plâng atunci când mor. Își adulmecă sfârșitul, așa cum o fac și câinii hăituiți. Chiar și o gară pustie poate avea o rază de bucurie, mai ales în lunile de toamnă când furtuna aruncă frunzele peste bordul uitării. Navigăm ca niște nebuni în vâltoarea lumii. Să tragi perdeaua Orientului peste albastrul de Sucevița? E absurd! Să asculți Feiruz  peste vocile străbătând din zările Cernăuților? Cum poți face asta? Te poți rupe? Te poți înălța? Din ce ar trebui să fie făcut sufletul tău? Ai muri sau ai trăi? Certitudinea care ți-ar rămâne ar fi că nu ai trăit degeaba, că ai fost pus la încercare și până la urmă ai trecut prin filtrul plămădit de părinții tăi din neam în neam. Să nu faci rău, să fii uman, să-i dai pâine și apă străinului fără țară. Să fii uman. Asta e legea. Să înțelegi până în profunzime că ai putea fi tu pe drumurile pribegiei. Amintește-ți de Siberia, de Bărăgan. Deportări, boală și foamete. Până la urmă nu-ți cere nimeni să alegi între Omar Khayyam și George Coșbuc. Dacă este să alegi, alegi Crucea, deși nu știi cum va fi ziua de mâine. Cuvântul <Amin> are aceleași semnificații. Încercarea rămâne încercare. Binecuvântare sau blestem. Ia-o cum vrei, numai ajută, ca să nu ai sufletul gol în ceasul sfârșitului.( Mălina Anițoaei- fragment din cartea ,,Străinul de la gara mică”)

Reclame

Inima, da, inima

Ludmila avea nume rusesc, dar era româncă din tată în fiu, cum se zice. Purta sacou și fustă cu pliuri înguste, avea cercei cu pietre prețioase și când intra pe ușă tot își făcea cruce. De mică, mumă-sa o învățase:  ,, Spune, fa, Săru`mâna, pe drum, nu păși ca adormita!”. Așa că Ludmila saluta și copiii, dădea binețe câinilor, mâțelor, florilor și gardurilor dărăpănate, de prin gările vechi. Tot într-o Săru`mâna o ținea, până când într-o bancă, un tip cu ochelari subțiri s-a ridicat de la biroul stufos și, cu mâna în șold, i-a spus :,, Vă bateți joc de mine?”. La început Ludmila a șovăit, nu a înțeles care e pricina, apoi, sfioasă, și-a cerut iertare. Respectul, dragii mei, are o noimă, dacă nu ești pregătit se poate întoarce împotriva ta. Dacă nu îl stăpânești, se transformă în insultă. Tonul face muzica. Doar nu buzele rostesc, ci inima. Doar nu cărarea te face să mergi, ci piciorul neobosit, doar nu de bogăție rabzi de foame, ci pentru că nu ai agonisit. Iar când ai agonisit, îți dai seama că nu avea rost. Nu stomacul era gol, ci inima. Săru` mâna, cititorule, am zis bine?

Dumnezeu cântărește piatra

 

„Pe Prea Sfinția Sa Corneliu Bârlădeanu, episcop vicar al Episcopiei Hușilor, am avut șansa dată de Dumnezeu să-l întâlnesc în casa părintelui Dumitru Valenciuc de la Volovăț. Ceasurile petrecute în prezența Prea Sfinției Sale ar fi de neuitat pentru oricine ar avea prilejul să-l asculte, înaltul prelat fiind, cum s-ar spune, o combinație de înțelepciune, educație și eleganță. La urma-urmei, ierarhul vasluian întruchipează ceea ce visăm, ceea ce așteptăm de la arhiereu: harul.”. Au trecut 12 ani de când am scris aceste rânduri. Între timp au murit fratele și mama mea, au trecut peste mine urgiile vieții, am fost legată sufletește de un om de altă religie și iacătă, dragii mei,  îmi asum slăbiciunile firii. Nu știu unde am auzit expresia aceasta frumoasă și anume că granițele dintre religii nu ating cerul. Pot la această dată să spun că am privit religia ortodoxă și dinăuntru și dinafara ei și-mi dau seama însutit că la temelia neamului nostru stă biserica. Scriu toate acestea cu gândul la Prea Sfinția Sa Corneliu Bârlădeanu, pe care nu am avea dreptul niciodată să-l judecăm. Pentru mine preotul Corneliu Bârlădeanu devine oglinda în care se privesc denigratorii acestui neam, care nu-și văd de secretul ascuns cu strășnicie în dulapul din pivniță. Dacă ar înțelege cât rău fac neamului nostru cârtitorii și denigratorii care îl osândesc în piața publică,  încă am fi salvați. Mai bine ne-am aduna să ne rugăm. Mai bine ne-am vedea bârna din ochii noștri. Mai bine nu ne-am distruge țara din interior și nu ne-am face de ocara altor neamuri. Doar Dumnezeu judecă firea omului. Doar Dumnezeu cântărește piatra.

Cărarea

Doamne, cum s-ajung la tine?
În povară m -am pierdut
Rătăceam pe căi străine
Și iubirea m- a durut

Îmi scriai mereu pe cale
,,Caută-mă-n talpa ta !”
Dar în mine era jale
Nu vedeam nici umbra mea

Doamne, de Te înduri de mine
Și mă lași la ușa Ta
Și mă mângâi de mă -nchin
Lacrimile de durere vor fi arbori de mălin

Doamne, crucea mea e mare
Pasărea ta din ruine
Te pierdusem pe cărare
Însă Tu erai în mine..

Mustățile roase ale romanicerilor

985baaec9d1a7b462e8d409717957e15
sursa Pinterest

 

 

Octombrie, vai, vai, era pe sfârşite. Dimineţile atingeam palmele de ferestre şi aburii de pe sticlă, uriaşe lacrimi, prelungeau dansul carnivor al frunzelor până în aşternutul în care întârziam, obişnuindu-mă greu cu brutalitatea luminii. Era plăcut să fii trist. Aproape catifelat.

            Iubeam cu îndârjire un preot. Îl întâlnisem în urmă cu câteva luni, când mă deplasasem în ţinutul V pentru a scrie un interviu despre împăcarea cu sine şi alte dulcegării din acestea, destinate paginii de sâmbătă. Ziarul la care scriam de câţiva ani buni nu mă plătea cine ştie ce, însă redactorul-şef îmi era ca un frate vitreg cu care te hărţuieşti mereu, fără a putea schimba legătura de sânge care ţi-a fost dată. De altfel, începusem să colaborez cu fel de fel de reviste şi demersul gazetăresc mă obosea şi mă golea în acelaşi timp. Înţelesesem în schimb care este rolul meu şi îmi acceptasem limita. Cărticica pe care o publicasem nu mă ajutase să fiu bogată. Nu-mi câştigasem prin ea notorietatea nici măcar în ţinutul V. Aşa că preotul ştia foarte puţine lucruri despre mine, cum ar fi acela că eram un fragil os de peşte în gâtul autorităţilor care se schimbau periodic. Trebuie să recunosc, unele rânduri publicate în cărticică mă făceau să mă simt ciudat. Nu că n-aş mai fi crezut în teoriile mele dar mă jenam de stângăcia construcţiei frazei, de acea ezitare a verbului care, atunci când nu era trivială, devenea şi mai rău, patetică. Recitind ceea ce publicasem nu făceam decât să mă revolt împotriva stufoaselor poeme în proză, cariatide pentru templul mediocrităţii. Am recunoscut în faţa amicului C lipsa mea de talent şi atunci m-a privit cu un soi de ironie. Sigur, el avea încredere în scriitura lui. În plus mai era şi cleric-poet, realitate care îi sporea faima, îl făcea să pară exotic. Celălalt cleric, pe care îl iubeam, spusese despre volumul meu că are încărcătura unui pateric. Era cel mai fascinant lucrau care se putea preciza despre o carte şi mi-a plăcut să aud asta, ştiind că Patericul este o culegere de învăţături ale sfinţilor părinţi. Dar încântarea n-a durat mult pentru că în altă împrejurare l-am auzit gratulându-l pe alt autor cu aceeaşi expresie. Poate că în realitate îşi bătea joc de noi, mirenii proşti, care nu ştiam bine nici Tatăl Nostru şi nu stăteam la sfânta liturghie decât de Paşti sau de Bobotează. Când am început să-l iubesc? În seara în care l-am vizitat pentru întâiaşi dată  la Parohie şi când, retraşi într-un ungher al bibliotecii, ne-am pornit să povestim privindu-ne în ochi. Ai lui erau imenşi, calzi şi întunecoşi, cum sunt nopţile de august, fierbinţi şi fără de sfârşit dacă de zvârcoleşti în pat de unul singur. Zâmbea tot timpul chiar şi când spunea lucruri triste. De necrezut cât de repede mi-am deschis inima şi i-am istorisit despre amicul meu homosexual. Nu mărturisisem nimănui cât mă frământa acea poveste, dar felul în care interlocutorul meu mă asculta m-ar fi făcut să mă descotorosesc poate cu uşurinţă şi de-un asasinat. În câteva rânduri m-a oprit dojenindu-mă cu blândeţe. Însă avea atâta iscusinţă în a te certa încât, dacă m-ar fi bătut pe dată şi aş fi căzut lac de sânge la picioarele lui, cred că nu m-ar fi durut deloc. Îmi doream cu înflăcărare să-l ating şi tentaţia se finaliză cu mângâierea cristalelor rânduite pe-o măsuţă. În altă ordine de idei, îmi cenzurasem cu greu pornirile. Dar încântarea nu se mai repetă. Pentru că prilejul de a rămâne singuri nu se mai ivi. Aşa că începusem să sufăr. Mă durea mult că nu voia să primească mărturisirea până la capăt. Săptămâni la rând n-am făcut decât să vorbim la telefon. Ţiuitul continuu intervenea rapid aşa că dialogul nostru se reducea la jumătăţi de fraze, de gânduri.

            În aceeaşi perioadă se împlineau trei ani de la moartea prietenei mele, Alicia. Într-un din zile părinţii mă chemară ca să o pomenim, spuneau ei, cum se cuvine. Căpătasem obiceiul de a căra cu mine un aparat de fotografiat pe care nu-l uitam în ruptul capului. Rudele Alicei aduseseră trei călugări de la mănăstirea C, prezenţe care dădeau momentului o notă de sobrietate şi bizarerie. Arcuită şi înfăşurată în doliu, mama Alicei plângea fără întrerupere. Văicăreala aceasta mă irita pentru că moarta fusese cea mai veselă fiinţă pe care o cunoscusem vreodată. Mi-aş fi dorit să fac o şotie pentru că ştiam că Alicei i-ar fi plăcut mai mult. (FRAGMENT DIN CARTEA „INOCENȚA ÎN STARE DE SCLAVIE”)

Marea de la Repedea

index

Eram cu toții fericiți când trăia nenea Rică. Venea în sat, dinspre Iași, cu zgomot de tramvaie pe talpă, cu gust de pâine scoasă dimineața din cuptor, cu ceață albastră, de Sărărie. Ah, ce mult l-am iubit pe nenea Rică! Era atât de gras și de înalt, încât trebuia să intre pe ușă aplecându-se și răsucindu-se pe-o parte, silabisind un cuvânt ciudat, care provoca veselia celor din jur. Când venea cu acordeonul lui vechi, rămânea pe băncuța din curte și cânta până seara târziu. Învățase pe front să cânte la acordeon melodii platinate cu dor și iubire. Cu toate astea, nenea Rică zâmbea cântând și la poarta noastră se adunau sătenii,  ținându-i hangul și rugându-l să stea până în zori. Era cântecul supraviețuitorului,  îmbinat cu expresia „ nu veți ști niciodată”. În clipele acelea verdele din via noastră dansa, veverițele scuturau merii de floare,  iar Dealul Repedea părea rupt din poveste. Când a murit, mama mi-a spus să nu fac multă zarvă, fiindcă nenea Rică doarme puțin.  „Cât? Cât?”, am început să țip, rugând-o pe mama să încerce cumva  să-l trezească. A doua zi mi-a spus că a murit, iar moartea înseamnă să visezi fără încetare pădurea întinsă,  dealul cu scoici, mărul Ionathan  în care mă cățăram, sperând să ating cerul. „Asta înseamnă puțin?”, am urlat, smulgându-mi părul, aruncând toate jucăriile mele de lemn. „Nu vezi ce mult doarme?”, i-am strigat mamei, care-și frângea mâinile, ca și cum peste noi s-ar fi surpat dealul cu pietrele lui, cu scobiturile lui misterioase și vechi. Ah, ce dor mi s-a întipărit în inimă dintr-odată! Ca un fier roșu pe care îl răsucești o viață de om. Acum știu că nenea Rică își plângea de fapt toți camarazii pierduți în război, că în acordeonul lui stăteau resemnarea, speranța, revolta, furia, neputința, frica. Pe fiecare clapă se prelingea o lacrimă nevăzută, un hohot sfâșietor, care se auzea până pe deal. Satul a fost pustiu după ce a murit nenea Rică. Un timp l-am jelit, fără să știu că-l jelesc. Dacă n-o să mă vindec de amintirea lui, n-o să mă vindec de pietrele dealului Repedea. Cum pot eu să visez fără încetare jucăriile mele de lemn, mărul, via, adâncul acela uscat de mare, acordeonul, tremurul mamei, chipul tatălui meu? Cum pot să mă vindec de drumul fără întoarcere , când nimeni n-a putut s-o facă vreodată? Dacă aș ști să cânt la acordeon, aș cânta până noaptea târziu, până când scoicile ar prinde viață și marea ar deveni mare și Dealul Repedea ar fi plin de flori, iar eu aș putea să mărturisesc lumii că nu are importanță unde trăiești, locul în care te-ai născut are atâta magie încât îl porți cu tine mereu. Nici nu mai are importanță că ți se spune străin.