Răspunsul

Te rog, Doamne, am spus, Te rog potolește-mi foamea
Dar eram din ce în ce mai flămândă
Dă-mi dragoste!-am strigat,dar și mai pustie era calea mea
Îndură-Te! – m-am plâns, dar neîndurător îmi era drumul
Pe cine să întreb, dacă nu pe Dumnezeu?
Căile? Văile? Mările? Dealurile? Pietrăria din depărtările Iașilor?
Pe cine să rog?- îmi spuneam
Te rog, Doamne, am spus, unde e clipa? Unde e locul în care să stau?
Pe oglinda zilei, cu praf de toamnă târzie, Dumnezeu a scris
,,Întreabă faptele tale!”

Anunțuri

Casa conspirativă

Eram toți trei pe străduța veche, pășeam militărește, iar papucii se auzeau pe asfalt, ca și cum niște soldați grăbiți ar fi dat târcoale unei case conspirative. Bărbatul și femeia mergeau unul lângă altul, fiecare cu gândurile lui, deși păreau să se gândească la același lucru. Ceva îi unea trainic și asta nu avea cum să-i scape niciunui privitor, chiar nepriceput în tainele sufletului. Eu pășeam privind țintă capătul străzii, locul era atât de cunoscut încât îmi părea că bat pasul pe loc. Dintr-odată în fața noastră, din nucul bătrân de pe marginea străzii au căzut câteva nuci. Toți trei am dat buzna care încotro pentru a prinde câte o nucă , iar fețele ni s-au luminat când ne-am dat seama cât de caraghioși suntem. ,,Asta e a mea, e a mea!”, am strigat eu și am prins nuca în pumn. Am strivit-o apoi în grabă, am curățat miezul dulce, rupând între dinți minunăția căzută din cer. Doamne, ce flămândă fusesem! Cum poate o nucă să-ți potolească foamea!Asta nu era totul. Veneau peste mine bunicul, bunica, mama, tata și fratele. Se apropiau toți cu nuci în mâini, își arătau palmele înverzite, se țineau de brațe și aruncau nucile în fânul în care stăteau la copt în octombrie perele mari și zemoase. O simplă nucă răzlețită iacătă deschidea o lume. Pășeam toți trei. Eu, bărbatul și femeia. Toți aveam o lumină în ochi nevăzută la început de drum. În dreptul nucului bătrân se răstălmăcise vraja . Așa a fost de când e lumea. Totul se poate schimba într-o clipă. Trebuie doar să te încrezi în drumul tău. Fără credință, nuca ar fi fost aruncată în casa conspirativă, în care amintirile mor ucise de soldații care nu mai știu cine este dușmanul adevărat. Papucii cunosc drumul spre casă. Când ești obosit, lasă-i să meargă, din cer cad amintirile ascunse într-o nucă. Papucii sunt soldați credincioși pe străzile pe care le știi de-o viață. ( Mălina Anițoaei)nuca

Cioburi și mărgele

Măriuța venea dintr-un sat de pe la marginea Rădăuților. Se trezea cu noaptea în cap, își lua tulpănelul de sărbătoare, punea în traistă câteva ouă și două sticle cu lapte, se descheia la cămașa înflorată, atâta cât să i se vadă mărgelele roșii. Purta peste toată îmbrăcămintea o jachetă împletită din lână. Cum se fac ochiurile și pe față și pe dos, am auzit de o sută de ori povestea. Era de aceeași vârstă cu mama mea, așa că mai întârziau la o cafea amăruie, mai povesteau de bărbatul bețiv și zgârcit, de nepoții cam grei la minte și de văcuța cu pete cât roata carului. Mama îi mai turna câte un pahar de rachiu și Măriuța îl trăgea rapid pe gât, de-ai fi zis că e miere de albine. Pentru cine nu știe, baticul se cheamă în Bucovina tulpănel sau tulpan. Era ageră din cale afară, așa că urcatul scărilor părea o alergătură prin grădină. ,,Prostul dracului, n-o să vadă că iar am furat ouă”, zicea și își strângea nodul baticului, de parcă i-ar fi dat un ghiont bărbatului. Nu avea pensie, că lucrase la colectiv, slugărise bărbățelul care la bătrânețe își arăta colții, nu tu bani pentru pâine, darmite pentru tărie. ,,Cu păhăruțul mă mai iau, că n-am altă bucurie”, spunea Măriuța, care avea să atingă vârsta de 70 de ani. Când i-am dat vestea că a murit mama mea, Măriuța și-a așezat mâinile peste ochi și a suspinat îndelung. Atunci a devenit o adevărată Marie. Nu am mai întâlnit-o de șapte ani. Astăzi am văzut-o prin centrul Rădăuților, avea un tulpănel nou, o sacoșă cu pâine și pășea șchiopătând ușor. ,,Na, nimeni n-o mai aduce înapoi pe mama!”, a spus către mine, mângâindu-și mărgelele roșii, pe care se citea povestea unei vieți cu multe coborâșuri. ,,Bărbatul ce mai face?”, am întrebat eu. ,,Prostul dracului, tot zgârcit, tot gură spurcată! Dar nici eu nu mă las!” Am râs și pentru o clipă am simțit cum palmele mamei mă ating, ca și cum ar fi turnat o cafea într-o ceașcă aurie, cu toarta ciobită. Din cioburi e vremea, din cioburi. ,,Aruncă toate cănile ciobite!”, spunea mama. ,,Aduc ghinion!”. Unele cioburi au gust de struguri. Nu le poți arunca. Le așezi în tine și le lași să-ți răsucească rana. Mălina Anițoaei

Tătăroaica

N-am știut multă vreme că tanti Aristița  este sora bunicului dinspre tată. Cei doi treceau fiecare pe câte o parte a drumului, nu se salutau, nu se priveau, mai degrabă pietrele de prin șanțuri aveau o tresărire prietenească, ei nu și-ar fi vorbit nici dacă ar fi rămas singuri în sat. De unde să știu că sunt frați? Unde era îngropat adevărul și de ce era atât de furios bunicul, nimeni nu era în stare să spună. Mama bâjbâia cu vorbe încârligate că Aristița e copil din flori, eu credeam că acesta e un lucru fără asemănare, rupeam câte o petală din bujorii bunicului. ,,Îți mulțumesc, floare, de aici a răsărit Aristița!”, gândeam.  Dar străbunica nu-și așteptase bărbatul de pe front și făcuse un copil cu alt bărbat. Străbunicul murise nu se mai știe de ce, iar Aristița era rodul acelei iubiri condamnate de bunicul, care-și negase sora până la moarte. Tata însă  o avea la suflet pe Aristița. Erau de  vârste apropiate, mergeau duminica la fotograf, se așezau pe scaunul din paie și priveau fără să zâmbească aparatul năstrușnic, despre care vorbeau toți ieșenii. Evreul de pe strada Socolei făcea căruțe de bani cu fotografiile lui meșteșugite.  Dar nici nu împlinise 14 ani când un rus a batjocorit-o în pivnița casei.  Aristița nu mai știa cum să ascundă rușinea, așa că s-a măritat în grabă cu primul venit. Nenea Rică a luat-o pentru cozile ei lungi și negre, pentru privirea sfioasă, pentru chipul ei frumos de tătăroaică rătăcită în Moldova. Nu au avut parte de copii, dar Aristița i-a purtat un respect fără seamăn. La moartea lui și-a despletit părul și l-a jelit cu demnitate. ,,Mi-ai spălat rușinea, mi-ai spălat rușinea, sărut mânuțele, Rică!”, zicea Aristița. Deși trecuse de cinzeci de ani, avea părul atât de negru, încât îmi imaginam că se va transforma pe nebănuite într-o pasăre care va zbura la cer. O tot trăgeam de mână ca să rămână pe pământ. A îmbătrânit tânără, dacă pot spune o astfel de nerozie, părea o frumusețe de carton, pe care ai fi putut-o arde doar cu o scânteie din sobă. Nu fusese niciodată în Iași, deși orașul era atât de aproape de satul Pietrărie. Stătea cât era ziua de mare și privea fotografiile lui nenea Rică. Uneori, atingea clapele acordeonului, deși nu știa să cânte. Dar acordeonul cânta singur, căci în el se închiseseră timpuri care nu puteau muri. Iubirea care duce la cer nu îngenuchează.(Mălina Anițoaei –fragment din cartea ,,Când tata avea tată)

 

Binecuvântare sau blestem

Gările nu plâng atunci când mor. Își adulmecă sfârșitul, așa cum o fac și câinii hăituiți. Chiar și o gară pustie poate avea o rază de bucurie, mai ales în lunile de toamnă când furtuna aruncă frunzele peste bordul uitării. Navigăm ca niște nebuni în vâltoarea lumii. Să tragi perdeaua Orientului peste albastrul de Sucevița? E absurd! Să asculți Feiruz  peste vocile străbătând din zările Cernăuților? Cum poți face asta? Te poți rupe? Te poți înălța? Din ce ar trebui să fie făcut sufletul tău? Ai muri sau ai trăi? Certitudinea care ți-ar rămâne ar fi că nu ai trăit degeaba, că ai fost pus la încercare și până la urmă ai trecut prin filtrul plămădit de părinții tăi din neam în neam. Să nu faci rău, să fii uman, să-i dai pâine și apă străinului fără țară. Să fii uman. Asta e legea. Să înțelegi până în profunzime că ai putea fi tu pe drumurile pribegiei. Amintește-ți de Siberia, de Bărăgan. Deportări, boală și foamete. Până la urmă nu-ți cere nimeni să alegi între Omar Khayyam și George Coșbuc. Dacă este să alegi, alegi Crucea, deși nu știi cum va fi ziua de mâine. Cuvântul <Amin> are aceleași semnificații. Încercarea rămâne încercare. Binecuvântare sau blestem. Ia-o cum vrei, numai ajută, ca să nu ai sufletul gol în ceasul sfârșitului.( Mălina Anițoaei- fragment din cartea ,,Străinul de la gara mică”)

Inima, da, inima

Ludmila avea nume rusesc, dar era româncă din tată în fiu, cum se zice. Purta sacou și fustă cu pliuri înguste, avea cercei cu pietre prețioase și când intra pe ușă tot își făcea cruce. De mică, mumă-sa o învățase:  ,, Spune, fa, Săru`mâna, pe drum, nu păși ca adormita!”. Așa că Ludmila saluta și copiii, dădea binețe câinilor, mâțelor, florilor și gardurilor dărăpănate, de prin gările vechi. Tot într-o Săru`mâna o ținea, până când într-o bancă, un tip cu ochelari subțiri s-a ridicat de la biroul stufos și, cu mâna în șold, i-a spus :,, Vă bateți joc de mine?”. La început Ludmila a șovăit, nu a înțeles care e pricina, apoi, sfioasă, și-a cerut iertare. Respectul, dragii mei, are o noimă, dacă nu ești pregătit se poate întoarce împotriva ta. Dacă nu îl stăpânești, se transformă în insultă. Tonul face muzica. Doar nu buzele rostesc, ci inima. Doar nu cărarea te face să mergi, ci piciorul neobosit, doar nu de bogăție rabzi de foame, ci pentru că nu ai agonisit. Iar când ai agonisit, îți dai seama că nu avea rost. Nu stomacul era gol, ci inima. Săru` mâna, cititorule, am zis bine?

Dumnezeu cântărește piatra

 

„Pe Prea Sfinția Sa Corneliu Bârlădeanu, episcop vicar al Episcopiei Hușilor, am avut șansa dată de Dumnezeu să-l întâlnesc în casa părintelui Dumitru Valenciuc de la Volovăț. Ceasurile petrecute în prezența Prea Sfinției Sale ar fi de neuitat pentru oricine ar avea prilejul să-l asculte, înaltul prelat fiind, cum s-ar spune, o combinație de înțelepciune, educație și eleganță. La urma-urmei, ierarhul vasluian întruchipează ceea ce visăm, ceea ce așteptăm de la arhiereu: harul.”. Au trecut 12 ani de când am scris aceste rânduri. Între timp au murit fratele și mama mea, au trecut peste mine urgiile vieții, am fost legată sufletește de un om de altă religie și iacătă, dragii mei,  îmi asum slăbiciunile firii. Nu știu unde am auzit expresia aceasta frumoasă și anume că granițele dintre religii nu ating cerul. Pot la această dată să spun că am privit religia ortodoxă și dinăuntru și dinafara ei și-mi dau seama însutit că la temelia neamului nostru stă biserica. Scriu toate acestea cu gândul la Prea Sfinția Sa Corneliu Bârlădeanu, pe care nu am avea dreptul niciodată să-l judecăm. Pentru mine preotul Corneliu Bârlădeanu devine oglinda în care se privesc denigratorii acestui neam, care nu-și văd de secretul ascuns cu strășnicie în dulapul din pivniță. Dacă ar înțelege cât rău fac neamului nostru cârtitorii și denigratorii care îl osândesc în piața publică,  încă am fi salvați. Mai bine ne-am aduna să ne rugăm. Mai bine ne-am vedea bârna din ochii noștri. Mai bine nu ne-am distruge țara din interior și nu ne-am face de ocara altor neamuri. Doar Dumnezeu judecă firea omului. Doar Dumnezeu cântărește piatra.

Cărarea

Doamne, cum s-ajung la tine?
În povară m -am pierdut
Rătăceam pe căi străine
Și iubirea m- a durut

Îmi scriai mereu pe cale
,,Caută-mă-n talpa ta !”
Dar în mine era jale
Nu vedeam nici umbra mea

Doamne, de Te înduri de mine
Și mă lași la ușa Ta
Și mă mângâi de mă -nchin
Lacrimile de durere vor fi arbori de mălin

Doamne, crucea mea e mare
Pasărea ta din ruine
Te pierdusem pe cărare
Însă Tu erai în mine..

Mustățile roase ale romanicerilor

985baaec9d1a7b462e8d409717957e15
sursa Pinterest

 

 

Octombrie, vai, vai, era pe sfârşite. Dimineţile atingeam palmele de ferestre şi aburii de pe sticlă, uriaşe lacrimi, prelungeau dansul carnivor al frunzelor până în aşternutul în care întârziam, obişnuindu-mă greu cu brutalitatea luminii. Era plăcut să fii trist. Aproape catifelat.

            Iubeam cu îndârjire un preot. Îl întâlnisem în urmă cu câteva luni, când mă deplasasem în ţinutul V pentru a scrie un interviu despre împăcarea cu sine şi alte dulcegării din acestea, destinate paginii de sâmbătă. Ziarul la care scriam de câţiva ani buni nu mă plătea cine ştie ce, însă redactorul-şef îmi era ca un frate vitreg cu care te hărţuieşti mereu, fără a putea schimba legătura de sânge care ţi-a fost dată. De altfel, începusem să colaborez cu fel de fel de reviste şi demersul gazetăresc mă obosea şi mă golea în acelaşi timp. Înţelesesem în schimb care este rolul meu şi îmi acceptasem limita. Cărticica pe care o publicasem nu mă ajutase să fiu bogată. Nu-mi câştigasem prin ea notorietatea nici măcar în ţinutul V. Aşa că preotul ştia foarte puţine lucruri despre mine, cum ar fi acela că eram un fragil os de peşte în gâtul autorităţilor care se schimbau periodic. Trebuie să recunosc, unele rânduri publicate în cărticică mă făceau să mă simt ciudat. Nu că n-aş mai fi crezut în teoriile mele dar mă jenam de stângăcia construcţiei frazei, de acea ezitare a verbului care, atunci când nu era trivială, devenea şi mai rău, patetică. Recitind ceea ce publicasem nu făceam decât să mă revolt împotriva stufoaselor poeme în proză, cariatide pentru templul mediocrităţii. Am recunoscut în faţa amicului C lipsa mea de talent şi atunci m-a privit cu un soi de ironie. Sigur, el avea încredere în scriitura lui. În plus mai era şi cleric-poet, realitate care îi sporea faima, îl făcea să pară exotic. Celălalt cleric, pe care îl iubeam, spusese despre volumul meu că are încărcătura unui pateric. Era cel mai fascinant lucrau care se putea preciza despre o carte şi mi-a plăcut să aud asta, ştiind că Patericul este o culegere de învăţături ale sfinţilor părinţi. Dar încântarea n-a durat mult pentru că în altă împrejurare l-am auzit gratulându-l pe alt autor cu aceeaşi expresie. Poate că în realitate îşi bătea joc de noi, mirenii proşti, care nu ştiam bine nici Tatăl Nostru şi nu stăteam la sfânta liturghie decât de Paşti sau de Bobotează. Când am început să-l iubesc? În seara în care l-am vizitat pentru întâiaşi dată  la Parohie şi când, retraşi într-un ungher al bibliotecii, ne-am pornit să povestim privindu-ne în ochi. Ai lui erau imenşi, calzi şi întunecoşi, cum sunt nopţile de august, fierbinţi şi fără de sfârşit dacă de zvârcoleşti în pat de unul singur. Zâmbea tot timpul chiar şi când spunea lucruri triste. De necrezut cât de repede mi-am deschis inima şi i-am istorisit despre amicul meu homosexual. Nu mărturisisem nimănui cât mă frământa acea poveste, dar felul în care interlocutorul meu mă asculta m-ar fi făcut să mă descotorosesc poate cu uşurinţă şi de-un asasinat. În câteva rânduri m-a oprit dojenindu-mă cu blândeţe. Însă avea atâta iscusinţă în a te certa încât, dacă m-ar fi bătut pe dată şi aş fi căzut lac de sânge la picioarele lui, cred că nu m-ar fi durut deloc. Îmi doream cu înflăcărare să-l ating şi tentaţia se finaliză cu mângâierea cristalelor rânduite pe-o măsuţă. În altă ordine de idei, îmi cenzurasem cu greu pornirile. Dar încântarea nu se mai repetă. Pentru că prilejul de a rămâne singuri nu se mai ivi. Aşa că începusem să sufăr. Mă durea mult că nu voia să primească mărturisirea până la capăt. Săptămâni la rând n-am făcut decât să vorbim la telefon. Ţiuitul continuu intervenea rapid aşa că dialogul nostru se reducea la jumătăţi de fraze, de gânduri.

            În aceeaşi perioadă se împlineau trei ani de la moartea prietenei mele, Alicia. Într-un din zile părinţii mă chemară ca să o pomenim, spuneau ei, cum se cuvine. Căpătasem obiceiul de a căra cu mine un aparat de fotografiat pe care nu-l uitam în ruptul capului. Rudele Alicei aduseseră trei călugări de la mănăstirea C, prezenţe care dădeau momentului o notă de sobrietate şi bizarerie. Arcuită şi înfăşurată în doliu, mama Alicei plângea fără întrerupere. Văicăreala aceasta mă irita pentru că moarta fusese cea mai veselă fiinţă pe care o cunoscusem vreodată. Mi-aş fi dorit să fac o şotie pentru că ştiam că Alicei i-ar fi plăcut mai mult. (FRAGMENT DIN CARTEA „INOCENȚA ÎN STARE DE SCLAVIE”)