Chemarea eliberatoare

Mălina Aniţoaei apare cu o nouă carte, cu un titlu ingenios ales şi puţin enigmatic: „Când tata avea tată”, titlu ce sună mai mult a metaforă, a poezie, iar intuiţia mea mi-a dovedit că nu s-a înşelat. E o carte de proză ce tinde spre poem în proză, spre simboluri cu tendinţe de a fi considerate modele reprezentative de atitudine.
O carte autobiografică scrisă cu real şi autentic talent, cu repere şi amintiri inteligent reţinute şi expuse în toată sinceritatea lor, dar care nu sunt memorii propriu-zise sau banale, fie ele de o limpezime şi sinceritate dezarmantă, ci bucăţi de proză literară autentică, precum nişte secvenţe de viaţă reală, personală. Sunt interesante deoarece autoarea – o cerebrală prin excelenţă – dintr-un fapt oarecare de viaţă stoarce în concluzie o învăţătură – medicament miraculos pentru semeni întărindu-le imunitatea în faţa agresivităţii cotidiene, cu o pilulă de spiritualitate benefică şi bine-venită. De aceea bucăţile literare sunt secvenţe din filmul vieţii trăite şi retrăite reluat peste ani prin repede-înainte. Interesant lucru: secvenţe întunecate proiectate pe un ecran alb, pete gri şi alb-negru, pe un contur luminos, ceea ce înseamnă triumful inteligenţei şi maturităţii, detaşarea de un destin nefast şi izbânda câştigătoare că te realizezi ca om şi, după lupte deloc uşoare, poţi trece salvat înainte încrezător şi merituos, deci oarecum împlinit şi realizat, dar, cu siguranţă biruitor. Firele mai slabe ar putea găsi un exemplu concret de ceea ce înseamnă să fii un luptător, să înlături fantomele ce te bântuie ispititoare, să birui piedicile pentru alţii – de netrecut – şi să-ţi urmezi neabătut calea în viaţă, găsindu-ţi chemarea eliberatoare. Ion Prelipcean
coperta cand tata avea tata 2018

Reclame

Lumea vândută

Uneori nici măcar nu avem ce regreta și chiar dacă am regreta și asta ar fi prea mult. Oamenii nu-și pot ascunde invidia sau frustrările. Cum te-ai ridicat, încearcă să te tragă, să te arunce, să te calce în picioare. Te urăsc și pentru ceea ce ai putea avea, căci deja este o calamitate ceea ce ai. La urma urmei, nici măcar nu știi dacă trebuie să-ți fie milă ori scârbă. Că omul pătat rămâne cu mâna murdară . Iar omul bun rămâne cu faptele lui. Dumnezeu știe mai bine socoteala cântarului și drumul morilor de vânt. Mare calamitate e prostul cu bani. Intrigant, mizerabil, nucă găunoasă, măr stricat. Dacă ar ști ce visezi, prostul cu bani ar crede că-ți poate cumpăra visele. Ți-ar fi teamă să visezi în preajma lui. Ai sta țeapăn în nopțile de iarnă și te-ai ruga la bunul Dumnezeu să se îndure de tine. Fără vise. Fără gânduri.E riscant să gândești într-o lume vândută.Gândurile fac zgomot ca niște soldați care se întorc de pe front.

26888a0ed8296e69b2ce61ea6bc81107
The Rape of Lucretia. Canadian Opera Company. Scenic design by Astrid Janson. 1999

Ce-ai fi vrut, Bucovină?

Bucovină, pentru mine nu porți cizme de lac, nu ești cochetă ca o doamnă de lume, ai rămas în opinci, cu părul împletit în codițe,cu mâinile mici care nu vor purta niciodată inele. Ești cântecul pe care l-am auzit târziu, într-o noapte , pe străzile din Rădăuți, care duceau la Baia Evreiască și la căsuțele de tuș din străzile Putnei și Cărămidărie. Ești Mircea Streinul pe care am tânjit să-l cunosc, ești neamul Flondorenilor răsfoind cărți în conace vopsite în alb, ești Grigorovitza zvâcnind de tristețe cu un revolver blestemat.
N-am putut să te înțeleg, Bucovină! Mi-ai scăpat printre degete tocmai la Crasna și în Codrii Cosminului!Mi-ai scăpat cum i-ar cădea unui călător biletul din buzunar chiar la târguiala destinului! Am vrut să mă întorc la tine, dar tu nu doreai povești patetice, nici discursuri de ziua ta, nici cămăși gulerate și nu pricepeam ce voiai tu, Bucovină! Oare ai vrut un ceas și nu ți-am dat? Ai fi fost tu întreagă și eu mereu tânără? Aș fi putut eu săpa cu degetele în pământ până m-ar fi iertat Maica Domnului?
ceas bucovina

Răspunsul

Te rog, Doamne, am spus, Te rog potolește-mi foamea
Dar eram din ce în ce mai flămândă
Dă-mi dragoste!-am strigat,dar și mai pustie era calea mea
Îndură-Te! – m-am plâns, dar neîndurător îmi era drumul
Pe cine să întreb, dacă nu pe Dumnezeu?
Căile? Văile? Mările? Dealurile? Pietrăria din depărtările Iașilor?
Pe cine să rog?- îmi spuneam
Te rog, Doamne, am spus, unde e clipa? Unde e locul în care să stau?
Pe oglinda zilei, cu praf de toamnă târzie, Dumnezeu a scris
,,Întreabă faptele tale!”

Casa conspirativă

Eram toți trei pe străduța veche, pășeam militărește, iar papucii se auzeau pe asfalt, ca și cum niște soldați grăbiți ar fi dat târcoale unei case conspirative. Bărbatul și femeia mergeau unul lângă altul, fiecare cu gândurile lui, deși păreau să se gândească la același lucru. Ceva îi unea trainic și asta nu avea cum să-i scape niciunui privitor, chiar nepriceput în tainele sufletului. Eu pășeam privind țintă capătul străzii, locul era atât de cunoscut încât îmi părea că bat pasul pe loc. Dintr-odată în fața noastră, din nucul bătrân de pe marginea străzii au căzut câteva nuci. Toți trei am dat buzna care încotro pentru a prinde câte o nucă , iar fețele ni s-au luminat când ne-am dat seama cât de caraghioși suntem. ,,Asta e a mea, e a mea!”, am strigat eu și am prins nuca în pumn. Am strivit-o apoi în grabă, am curățat miezul dulce, rupând între dinți minunăția căzută din cer. Doamne, ce flămândă fusesem! Cum poate o nucă să-ți potolească foamea!Asta nu era totul. Veneau peste mine bunicul, bunica, mama, tata și fratele. Se apropiau toți cu nuci în mâini, își arătau palmele înverzite, se țineau de brațe și aruncau nucile în fânul în care stăteau la copt în octombrie perele mari și zemoase. O simplă nucă răzlețită iacătă deschidea o lume. Pășeam toți trei. Eu, bărbatul și femeia. Toți aveam o lumină în ochi nevăzută la început de drum. În dreptul nucului bătrân se răstălmăcise vraja . Așa a fost de când e lumea. Totul se poate schimba într-o clipă. Trebuie doar să te încrezi în drumul tău. Fără credință, nuca ar fi fost aruncată în casa conspirativă, în care amintirile mor ucise de soldații care nu mai știu cine este dușmanul adevărat. Papucii cunosc drumul spre casă. Când ești obosit, lasă-i să meargă, din cer cad amintirile ascunse într-o nucă. Papucii sunt soldați credincioși pe străzile pe care le știi de-o viață. ( Mălina Anițoaei)nuca

Cioburi și mărgele

Măriuța venea dintr-un sat de pe la marginea Rădăuților. Se trezea cu noaptea în cap, își lua tulpănelul de sărbătoare, punea în traistă câteva ouă și două sticle cu lapte, se descheia la cămașa înflorată, atâta cât să i se vadă mărgelele roșii. Purta peste toată îmbrăcămintea o jachetă împletită din lână. Cum se fac ochiurile și pe față și pe dos, am auzit de o sută de ori povestea. Era de aceeași vârstă cu mama mea, așa că mai întârziau la o cafea amăruie, mai povesteau de bărbatul bețiv și zgârcit, de nepoții cam grei la minte și de văcuța cu pete cât roata carului. Mama îi mai turna câte un pahar de rachiu și Măriuța îl trăgea rapid pe gât, de-ai fi zis că e miere de albine. Pentru cine nu știe, baticul se cheamă în Bucovina tulpănel sau tulpan. Era ageră din cale afară, așa că urcatul scărilor părea o alergătură prin grădină. ,,Prostul dracului, n-o să vadă că iar am furat ouă”, zicea și își strângea nodul baticului, de parcă i-ar fi dat un ghiont bărbatului. Nu avea pensie, că lucrase la colectiv, slugărise bărbățelul care la bătrânețe își arăta colții, nu tu bani pentru pâine, darmite pentru tărie. ,,Cu păhăruțul mă mai iau, că n-am altă bucurie”, spunea Măriuța, care avea să atingă vârsta de 70 de ani. Când i-am dat vestea că a murit mama mea, Măriuța și-a așezat mâinile peste ochi și a suspinat îndelung. Atunci a devenit o adevărată Marie. Nu am mai întâlnit-o de șapte ani. Astăzi am văzut-o prin centrul Rădăuților, avea un tulpănel nou, o sacoșă cu pâine și pășea șchiopătând ușor. ,,Na, nimeni n-o mai aduce înapoi pe mama!”, a spus către mine, mângâindu-și mărgelele roșii, pe care se citea povestea unei vieți cu multe coborâșuri. ,,Bărbatul ce mai face?”, am întrebat eu. ,,Prostul dracului, tot zgârcit, tot gură spurcată! Dar nici eu nu mă las!” Am râs și pentru o clipă am simțit cum palmele mamei mă ating, ca și cum ar fi turnat o cafea într-o ceașcă aurie, cu toarta ciobită. Din cioburi e vremea, din cioburi. ,,Aruncă toate cănile ciobite!”, spunea mama. ,,Aduc ghinion!”. Unele cioburi au gust de struguri. Nu le poți arunca. Le așezi în tine și le lași să-ți răsucească rana. Mălina Anițoaei

Tătăroaica

N-am știut multă vreme că tanti Aristița  este sora bunicului dinspre tată. Cei doi treceau fiecare pe câte o parte a drumului, nu se salutau, nu se priveau, mai degrabă pietrele de prin șanțuri aveau o tresărire prietenească, ei nu și-ar fi vorbit nici dacă ar fi rămas singuri în sat. De unde să știu că sunt frați? Unde era îngropat adevărul și de ce era atât de furios bunicul, nimeni nu era în stare să spună. Mama bâjbâia cu vorbe încârligate că Aristița e copil din flori, eu credeam că acesta e un lucru fără asemănare, rupeam câte o petală din bujorii bunicului. ,,Îți mulțumesc, floare, de aici a răsărit Aristița!”, gândeam.  Dar străbunica nu-și așteptase bărbatul de pe front și făcuse un copil cu alt bărbat. Străbunicul murise nu se mai știe de ce, iar Aristița era rodul acelei iubiri condamnate de bunicul, care-și negase sora până la moarte. Tata însă  o avea la suflet pe Aristița. Erau de  vârste apropiate, mergeau duminica la fotograf, se așezau pe scaunul din paie și priveau fără să zâmbească aparatul năstrușnic, despre care vorbeau toți ieșenii. Evreul de pe strada Socolei făcea căruțe de bani cu fotografiile lui meșteșugite.  Dar nici nu împlinise 14 ani când un rus a batjocorit-o în pivnița casei.  Aristița nu mai știa cum să ascundă rușinea, așa că s-a măritat în grabă cu primul venit. Nenea Rică a luat-o pentru cozile ei lungi și negre, pentru privirea sfioasă, pentru chipul ei frumos de tătăroaică rătăcită în Moldova. Nu au avut parte de copii, dar Aristița i-a purtat un respect fără seamăn. La moartea lui și-a despletit părul și l-a jelit cu demnitate. ,,Mi-ai spălat rușinea, mi-ai spălat rușinea, sărut mânuțele, Rică!”, zicea Aristița. Deși trecuse de cinzeci de ani, avea părul atât de negru, încât îmi imaginam că se va transforma pe nebănuite într-o pasăre care va zbura la cer. O tot trăgeam de mână ca să rămână pe pământ. A îmbătrânit tânără, dacă pot spune o astfel de nerozie, părea o frumusețe de carton, pe care ai fi putut-o arde doar cu o scânteie din sobă. Nu fusese niciodată în Iași, deși orașul era atât de aproape de satul Pietrărie. Stătea cât era ziua de mare și privea fotografiile lui nenea Rică. Uneori, atingea clapele acordeonului, deși nu știa să cânte. Dar acordeonul cânta singur, căci în el se închiseseră timpuri care nu puteau muri. Iubirea care duce la cer nu îngenuchează.(Mălina Anițoaei –fragment din cartea ,,Când tata avea tată)