Mustățile roase ale romanicerilor

985baaec9d1a7b462e8d409717957e15
sursa Pinterest

 

 

Octombrie, vai, vai, era pe sfârşite. Dimineţile atingeam palmele de ferestre şi aburii de pe sticlă, uriaşe lacrimi, prelungeau dansul carnivor al frunzelor până în aşternutul în care întârziam, obişnuindu-mă greu cu brutalitatea luminii. Era plăcut să fii trist. Aproape catifelat.

            Iubeam cu îndârjire un preot. Îl întâlnisem în urmă cu câteva luni, când mă deplasasem în ţinutul V pentru a scrie un interviu despre împăcarea cu sine şi alte dulcegării din acestea, destinate paginii de sâmbătă. Ziarul la care scriam de câţiva ani buni nu mă plătea cine ştie ce, însă redactorul-şef îmi era ca un frate vitreg cu care te hărţuieşti mereu, fără a putea schimba legătura de sânge care ţi-a fost dată. De altfel, începusem să colaborez cu fel de fel de reviste şi demersul gazetăresc mă obosea şi mă golea în acelaşi timp. Înţelesesem în schimb care este rolul meu şi îmi acceptasem limita. Cărticica pe care o publicasem nu mă ajutase să fiu bogată. Nu-mi câştigasem prin ea notorietatea nici măcar în ţinutul V. Aşa că preotul ştia foarte puţine lucruri despre mine, cum ar fi acela că eram un fragil os de peşte în gâtul autorităţilor care se schimbau periodic. Trebuie să recunosc, unele rânduri publicate în cărticică mă făceau să mă simt ciudat. Nu că n-aş mai fi crezut în teoriile mele dar mă jenam de stângăcia construcţiei frazei, de acea ezitare a verbului care, atunci când nu era trivială, devenea şi mai rău, patetică. Recitind ceea ce publicasem nu făceam decât să mă revolt împotriva stufoaselor poeme în proză, cariatide pentru templul mediocrităţii. Am recunoscut în faţa amicului C lipsa mea de talent şi atunci m-a privit cu un soi de ironie. Sigur, el avea încredere în scriitura lui. În plus mai era şi cleric-poet, realitate care îi sporea faima, îl făcea să pară exotic. Celălalt cleric, pe care îl iubeam, spusese despre volumul meu că are încărcătura unui pateric. Era cel mai fascinant lucrau care se putea preciza despre o carte şi mi-a plăcut să aud asta, ştiind că Patericul este o culegere de învăţături ale sfinţilor părinţi. Dar încântarea n-a durat mult pentru că în altă împrejurare l-am auzit gratulându-l pe alt autor cu aceeaşi expresie. Poate că în realitate îşi bătea joc de noi, mirenii proşti, care nu ştiam bine nici Tatăl Nostru şi nu stăteam la sfânta liturghie decât de Paşti sau de Bobotează. Când am început să-l iubesc? În seara în care l-am vizitat pentru întâiaşi dată  la Parohie şi când, retraşi într-un ungher al bibliotecii, ne-am pornit să povestim privindu-ne în ochi. Ai lui erau imenşi, calzi şi întunecoşi, cum sunt nopţile de august, fierbinţi şi fără de sfârşit dacă de zvârcoleşti în pat de unul singur. Zâmbea tot timpul chiar şi când spunea lucruri triste. De necrezut cât de repede mi-am deschis inima şi i-am istorisit despre amicul meu homosexual. Nu mărturisisem nimănui cât mă frământa acea poveste, dar felul în care interlocutorul meu mă asculta m-ar fi făcut să mă descotorosesc poate cu uşurinţă şi de-un asasinat. În câteva rânduri m-a oprit dojenindu-mă cu blândeţe. Însă avea atâta iscusinţă în a te certa încât, dacă m-ar fi bătut pe dată şi aş fi căzut lac de sânge la picioarele lui, cred că nu m-ar fi durut deloc. Îmi doream cu înflăcărare să-l ating şi tentaţia se finaliză cu mângâierea cristalelor rânduite pe-o măsuţă. În altă ordine de idei, îmi cenzurasem cu greu pornirile. Dar încântarea nu se mai repetă. Pentru că prilejul de a rămâne singuri nu se mai ivi. Aşa că începusem să sufăr. Mă durea mult că nu voia să primească mărturisirea până la capăt. Săptămâni la rând n-am făcut decât să vorbim la telefon. Ţiuitul continuu intervenea rapid aşa că dialogul nostru se reducea la jumătăţi de fraze, de gânduri.

            În aceeaşi perioadă se împlineau trei ani de la moartea prietenei mele, Alicia. Într-un din zile părinţii mă chemară ca să o pomenim, spuneau ei, cum se cuvine. Căpătasem obiceiul de a căra cu mine un aparat de fotografiat pe care nu-l uitam în ruptul capului. Rudele Alicei aduseseră trei călugări de la mănăstirea C, prezenţe care dădeau momentului o notă de sobrietate şi bizarerie. Arcuită şi înfăşurată în doliu, mama Alicei plângea fără întrerupere. Văicăreala aceasta mă irita pentru că moarta fusese cea mai veselă fiinţă pe care o cunoscusem vreodată. Mi-aş fi dorit să fac o şotie pentru că ştiam că Alicei i-ar fi plăcut mai mult. (FRAGMENT DIN CARTEA „INOCENȚA ÎN STARE DE SCLAVIE”)

Anunțuri

Un gând despre „Mustățile roase ale romanicerilor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s