Când tata avea tată

Gh. Nițoi
Gh. NIȚOI

A fost o vreme în care şi tata avea tată.Bunicul venea de pe deal cu un buchet de flori în mână, păşea agale în ogradă şi se aşeza la masa de lemn. Era în curte o măsuţă, unde mama răsturna mămăliga pe o pânză brodată, cârpită însă cu măiestrie. Cam putredă pânza, căci mama o primise drept zestre tocmai de la mama bunicii. Era un timp în care şi bunica avea mamă. Bunicul voia doar un pahar cu vin alb. Scotea de sub vesta de lână un bănuţ mototolit şi-i plătea mamei licoarea tămâioasă şi dulce. Hm, nu-mi plăcea. Chiar nu-mi plăcea că mama lua banii şi în sinea mea o credeam cam zgârcită. „Măi, numai tu ai să-mi porţi numele”, zicea bunicul, mângâindu-l pe fratele meu. Era un timp în care aveam frate. „Ia bănuţul, Ileană, că eu nu v-am dat vouă nimic!”, zicea bunicul, lăsând bujorii pe masă. Pe bunicul îl chema Niţoi. Prima dată i-am văzut scrisul uşor speriat pe o vedere trimisă din sanatoriu. Bunicul scuipa adesea şi asta mă cam făcea să mă dau îndărăt. Multă vreme l-am aşteptat să coboare încet de pe deal. Multă vreme am pregătit căniţa de lut. „A plecat la Dumnezeu”, mi-a zis mama. Am plâns. „Când îţi vine să plângi, închide ochii. Aşa te agăţi de braţul lui Dumnezeu!”. În fine, am înţeles că există cineva mai puternic, stăpân peste mrejele lumii. Fratele meu nu vorbea. Credeam că e mut. Îşi făcea piese de şah din argilă şi le răsucea cât era ziua de mare. Pe urmă au venit comuniştii şi ne-au luat via. Tata şi-a cumpărat o bască nouă, un rucsac şi a plecat la oraş. Nu mai avea timp pentru noi, era obosit şi străin. Oraşul îl despuiase de vise. Departe îmi părea Iaşiul, de pe stânca Pietrăriei pustiite de floare. Când păşeam prin curte săreau scoici sidefate, iar bătrânii spuneau că pe timpuri fusese acolo, în sat, o mare adâncă. „Al cui eşti tu, măi, albăstrilă?”, îl întrebau sătenii pe fratele meu. Băiatul tăcut, cu pistrui şi cu ochii albaştri. „Al lui Niţoi!”, răspundea mândru fratele meu. Nu am înţeles niciodată de ce moldovenii cu îndemânare la scris îşi iau pseudonime sonore. Nu am înţeles nici de ce funcţionarii ne-au schimbat numele, adăugând un a emblematic. Acum e o vreme în care nu mai am mamă. Nici tată, nici frate. Am braţul lui Dumnezeu, de care mă agăţ când bunicul apare în vise şi desenează pe boltă via cu strugurii albi ca lacrima, nucii înalţi, vişinii explodând de floare. Numai eu îi port numele bunicului şi ştiu că asta nu are importanţă pentru nimeni. Dar pentru vremea în care tata avea tată (şi bunica avea mamă) asta rămâne minunea lumii. Când văd câte un bătrân pe stradă, îmi tot vine să-i dau câte un bănuţ. Sunt parcă banii din vesta bunicului, păstraţi sub perna de la sanatoriu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s