Umbra și pământul

mălina anițoaei
Pe străzi umblă moşnegi cu mustăţi răsucite, copacii râvnesc să fie încărcaţi de zăpezi, dar diavolul, zice-se „înger căzut”, ne întinde curse şi în ceasuri de noapte nu ne dă pace. E secetă afară, e secetă și în noi. A fi sau a nu fi, sună hamletian întrebarea, a crede sau a nu crede, ne macină ideea. A avea sau a nu a avea, socotesc posesorii de conturi prin bănci, măscărici ai sorţii, care vor să mănânce la masă cu şapte linguri deodată. Cum? Vă prefaceţi că nu recunoaşteţi aceste personaje, nesătuii târgurilor mici, pentru care „sătulul nu crede pe cel flămând’’ rămâne o poveste destinată prostimii? E iarnă ca în versul pur al lui Alecsandri, o femeie cu capul descoperit, cu haina neîngrijită şi veche vinde o plasă cu mere la margine de stradă pustie. Eu stau la fereastra casei mele şi meditez la bunătatea din vreme de pace. Mai bine spus la libertatea câştigată de a încorseta în hârtie prostia, avariţia, răutatea, invidia, deşertăciunea măririi, nesomnul lui Dumnezeu sau pustiul din inimile acelora care nu mai au ideal. Ba da. Au idealul Puterii. Ce scârbă îmi este să scriu cuvântul putere când ştiu că ţara întreagă e în criză, iar sătulul îşi bate joc de flămând. E o tăcere ca în Dostoievski în oraşul meu Rădăuţi, îmi strâng paltonul pe lângă mine şi în clipa asta chiar soarta se roteşte şi tace. Mai cred că toate se plătesc pe pământ. Și parcă am fi striviți de nevoi, parcă am fi vânduţi ca nişte vite la târg, de prieteni cu căciuli brumării, câştigate mincinos peste noapte. Oriunde am fi, în toată lumea, purtându-ne casa în spinare, trăim cu spaima că vom fi prinşi într-o cursă murdară, că vom fi sclavi pentru ceea ce de drept ne aparţine. Iată-ne din nou înspăimântaţi de împrumuturi şi dări, iată-ne din nou ai nimănui. Iată-ne la bătaia de joc a stăpânilor peste nimic, amintind de un univers concentraţionar, pentru care gloata s-a pus umăr la umăr să o înfrângă. A avut rost? La ce bun am crezut eu şi cu tine, de fapt noi toţi laolaltă, în acel trâmbiţat mult mai bine? Pielea şi osul vor rămâne din noi. Stăpânii peste nimic se întrec în chefuri nocturne, îşi împart hălci din carnea noastră amărâtă – cine îi va sătura odată şi odată? – stau şi mă întreb la lumina palidă a sufletului gol, acum nu mai poţi avea încredere decât în umbra ta şi în lopata de pământ care stă gata să cadă pe tine.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s