Când tata avea tată

Gh. Nițoi
Gh. NIȚOI

A fost o vreme în care şi tata avea tată.Bunicul venea de pe deal cu un buchet de flori în mână, păşea agale în ogradă şi se aşeza la masa de lemn. Era în curte o măsuţă, unde mama răsturna mămăliga pe o pânză brodată, cârpită însă cu măiestrie. Cam putredă pânza, căci mama o primise drept zestre tocmai de la mama bunicii. Era un timp în care şi bunica avea mamă. Bunicul voia doar un pahar cu vin alb. Scotea de sub vesta de lână un bănuţ mototolit şi-i plătea mamei licoarea tămâioasă şi dulce. Hm, nu-mi plăcea. Chiar nu-mi plăcea că mama lua banii şi în sinea mea o credeam cam zgârcită. „Măi, numai tu ai să-mi porţi numele”, zicea bunicul, mângâindu-l pe fratele meu. Era un timp în care aveam frate. „Ia bănuţul, Ileană, că eu nu v-am dat vouă nimic!”, zicea bunicul, lăsând bujorii pe masă. Pe bunicul îl chema Niţoi. Prima dată i-am văzut scrisul uşor speriat pe o vedere trimisă din sanatoriu. Bunicul scuipa adesea şi asta mă cam făcea să mă dau îndărăt. Multă vreme l-am aşteptat să coboare încet de pe deal. Multă vreme am pregătit căniţa de lut. „A plecat la Dumnezeu”, mi-a zis mama. Am plâns. „Când îţi vine să plângi, închide ochii. Aşa te agăţi de braţul lui Dumnezeu!”. În fine, am înţeles că există cineva mai puternic, stăpân peste mrejele lumii. Fratele meu nu vorbea. Credeam că e mut. Îşi făcea piese de şah din argilă şi le răsucea cât era ziua de mare. Pe urmă au venit comuniştii şi ne-au luat via. Tata şi-a cumpărat o bască nouă, un rucsac şi a plecat la oraş. Nu mai avea timp pentru noi, era obosit şi străin. Oraşul îl despuiase de vise. Departe îmi părea Iaşiul, de pe stânca Pietrăriei pustiite de floare. Când păşeam prin curte săreau scoici sidefate, iar bătrânii spuneau că pe timpuri fusese acolo, în sat, o mare adâncă. „Al cui eşti tu, măi, albăstrilă?”, îl întrebau sătenii pe fratele meu. Băiatul tăcut, cu pistrui şi cu ochii albaştri. „Al lui Niţoi!”, răspundea mândru fratele meu. Nu am înţeles niciodată de ce moldovenii cu îndemânare la scris îşi iau pseudonime sonore. Nu am înţeles nici de ce funcţionarii ne-au schimbat numele, adăugând un a emblematic. Acum e o vreme în care nu mai am mamă. Nici tată, nici frate. Am braţul lui Dumnezeu, de care mă agăţ când bunicul apare în vise şi desenează pe boltă via cu strugurii albi ca lacrima, nucii înalţi, vişinii explodând de floare. Numai eu îi port numele bunicului şi ştiu că asta nu are importanţă pentru nimeni. Dar pentru vremea în care tata avea tată (şi bunica avea mamă) asta rămâne minunea lumii. Când văd câte un bătrân pe stradă, îmi tot vine să-i dau câte un bănuţ. Sunt parcă banii din vesta bunicului, păstraţi sub perna de la sanatoriu.

Mama mea purta batic

Mama mea purta batic. Nu ieşea din casă până când nu-și aranja baticul, legat sub bărbie într-un nod lejer, care mie întotdeauna îmi părea o fundă jucăuşă. Baticurile stăteau rânduite în dulap, eu le răscoleam curioasă, cercetându-le desenele într-o geometrie care mă fermeca şi mă făcea să visez. Primele flori pe care le-am văzut în viaţa mea erau pictate pe baticul mamei mele. Încercam să le miros, să le smulg petalele, odată am înfipt foarfeca în baticul mamei şi am decupat o frunză pe care am aruncat-o în cana cu apă. Mama nu m-a tras de urechi, nu mi-a ţinut morală, nici măcar nu mi-a zis să nu mai fac niciodată. M-a luat de umăr şi mi-a zis încetişor: „Da, fată, asta e viaţa, ca frunza pe apă!”. Mi-a părut rău că mama era aşa tristă. Mi-ar fi plăcut să decupez toate frunzele, să le fac ferfeniţă, dar acea durere pustiitoare de pe faţa mamei m-a îndemnat să aşez baticurile unul câte unul în dulap. Nu le-am mai împrăştiat niciodată. Când mergea pe câmp la curăţat merii, în luna lui februarie, îşi lua un batic de lână imens. Abia de i se mai vedeau obrajii vineţi de frig. Cu baticul acela nu eram prietenă. Când mama nu era în încăpere mă răzbunam pe el şi îl călcam cu piciorul. Când trebuia să meargă la o nuntă, mama pleca de dimineaţă de acasă, spre Iaşi. Lua un autobuz, lua altul, mai mergea şi cu un tramvai prăfuit şi ajungea într-o dugheană ce sta gata să cadă. O femeie îmbrăcată într-un halat alb îi înşuruba nişte fiare în păr. După câteva ceasuri mama era tare frumoasă. Nu mai exista o femeie atât de frumoasă. Cu nişte ochi atât de mari şi de albaştri. Cu toate astea scotea din buzunar un batic de mătase şi-şi acoperea părul. Când a murit, am strâns toate baticurile şi le-am dat de pomană. Nu puteam să le văd. Apoi am început să intru prin magazine să cumpăr baticuri. Nu am vrut asta, dar toate seamănă cu cele ale mamei. Iar pe străzi sunt sute, mii de frunze de mătase care mă rănesc. Involuntar, aleg baticul care îmi amintește

1013833_594636567292077_119144900_n
Elena Anițoaei 4 mai, 1941-26 august, 2010

de-o poveste, de-un cuvânt al mamei, de-o zi însorită, de tata ascuţind coasa pe câmp, de bunicul venind încet pe cărare cu un buchet de trandafiri, de fotograful din Paris care ne-a făcut mie şi tatii o poză pentru că păream „săraci fericiţi”. Am în dulapuri zeci de baticuri, de parcă aş vrea s-o învii pe mama, de parcă aş vrea să mă întorc în timp. Toate femeile cu batic de pe stradă mă fac să mă simt un copil răzgâiat. Dacă atunci n-aş fi decupat frunza aceea blestemată, poate că viaţa nu s-ar fi dus pe apă. De ce nu m-ai oprit, mamă? De ce?

Umbra și pământul

mălina anițoaei
Pe străzi umblă moşnegi cu mustăţi răsucite, copacii râvnesc să fie încărcaţi de zăpezi, dar diavolul, zice-se „înger căzut”, ne întinde curse şi în ceasuri de noapte nu ne dă pace. E secetă afară, e secetă și în noi. A fi sau a nu fi, sună hamletian întrebarea, a crede sau a nu crede, ne macină ideea. A avea sau a nu a avea, socotesc posesorii de conturi prin bănci, măscărici ai sorţii, care vor să mănânce la masă cu şapte linguri deodată. Cum? Vă prefaceţi că nu recunoaşteţi aceste personaje, nesătuii târgurilor mici, pentru care „sătulul nu crede pe cel flămând’’ rămâne o poveste destinată prostimii? E iarnă ca în versul pur al lui Alecsandri, o femeie cu capul descoperit, cu haina neîngrijită şi veche vinde o plasă cu mere la margine de stradă pustie. Eu stau la fereastra casei mele şi meditez la bunătatea din vreme de pace. Mai bine spus la libertatea câştigată de a încorseta în hârtie prostia, avariţia, răutatea, invidia, deşertăciunea măririi, nesomnul lui Dumnezeu sau pustiul din inimile acelora care nu mai au ideal. Ba da. Au idealul Puterii. Ce scârbă îmi este să scriu cuvântul putere când ştiu că ţara întreagă e în criză, iar sătulul îşi bate joc de flămând. E o tăcere ca în Dostoievski în oraşul meu Rădăuţi, îmi strâng paltonul pe lângă mine şi în clipa asta chiar soarta se roteşte şi tace. Mai cred că toate se plătesc pe pământ. Și parcă am fi striviți de nevoi, parcă am fi vânduţi ca nişte vite la târg, de prieteni cu căciuli brumării, câştigate mincinos peste noapte. Oriunde am fi, în toată lumea, purtându-ne casa în spinare, trăim cu spaima că vom fi prinşi într-o cursă murdară, că vom fi sclavi pentru ceea ce de drept ne aparţine. Iată-ne din nou înspăimântaţi de împrumuturi şi dări, iată-ne din nou ai nimănui. Iată-ne la bătaia de joc a stăpânilor peste nimic, amintind de un univers concentraţionar, pentru care gloata s-a pus umăr la umăr să o înfrângă. A avut rost? La ce bun am crezut eu şi cu tine, de fapt noi toţi laolaltă, în acel trâmbiţat mult mai bine? Pielea şi osul vor rămâne din noi. Stăpânii peste nimic se întrec în chefuri nocturne, îşi împart hălci din carnea noastră amărâtă – cine îi va sătura odată şi odată? – stau şi mă întreb la lumina palidă a sufletului gol, acum nu mai poţi avea încredere decât în umbra ta şi în lopata de pământ care stă gata să cadă pe tine.