Eroul de pe strada cu liane

5c91eee6ea069d76bbb07a6b31b7a746
Vincent van Gogh

Am aşteptat multă vreme un semn de la el. În acest timp unele zile îmi păreau aspre şi fără de sfârşit. Începeam să-mi închipui că nu voi muri niciodată şi conştiinţa acestei eternităţi stupide îmi distorsiona întregul univers imaginar. Cred că îmi închipuiam că am vreme pentru toate pentru că anotimpurile deveniseră un soi de decupaje din reviste. Refuzam să mai înţeleg întregul şi în acel declic al minţii mele detaliile căpătau o importanţă primordială. Mi se întâmpla să fiu preocupată ceasuri la rând de nasul sau gura vreunui trecător, de rochia pastelată a vreunei femei, de pacea cu care Fecioara Maria îşi ţine pruncul în braţe. ,,Am un deget’’, îmi spuneam. Întregul nu conta. Îi pierdusem demult înţelesul. Sigur, altădată m-aş fi aşezat la masă şi aş fi început să scriu şi, fără îndoială, tot rupându-mi din inimă, la un moment dat aş fi reuşit să mă pun de acord cu mine. Îmi era dor de vâlvătaia cu care odinioară mă abandonam verbului, de forţa cu care reinventam cuvintele. Ştiam că marile poveşti mor în noi înşine, în muţenia suferinţei noastre, că durerea exaltată spectaculos în vorbe este resortul fanteziei născute dintr-o impostură a existenţei. Când n-ai curajul să trăieşti până la capăt te bâlbâi în fraze preţioase. Încet, încet, îmi pierdusem toţi tovarăşii, iar corespondenţa altădată cărnoasă, trufaşă se reducea la fraze convenţionale, la plicuri rămase închise şi fără răspuns. Era bine? Putea fi rău? Cine ar fi fost în stare să răspundă? La urma urmei, preotul îmi înşelase aşteptările. Îl iubisem la modul cel mai pur cu putinţă, dar acelei purităţi el nu-i putuse răspunde. Tot în acea perioadă îmi fu dat să trăiesc nenorocirea trădării de către prietenul meu, judecătorul. Cu el mă cunoscusem în locuinţa editorului Tina B. În ciuda frumuseţii sale fizice, judecătorul era de departe un om dezagreabil. Dacă ochii îi erau calzi şi negri, iar statura impunătoare şi strălucitor masculină, râsul nefiresc de subţire şi vocea îmbibată cu tutun îl urâţeau îndeajuns ca să pară respingător. Trebuia să-mi fi dat seama că esenţa fiinţei lui este hidoasă. N-aveau nicio vină pachetele de ţigări, nici sticlele cu tărie care-l transformau într-un monstru meschin şi făţarnic. Ce frumos este iadul pe lângă sufletul prietenului meu, judecătorul…Şi totuşi, cât de drag îmi fusese!
Venise vremea ca amiciţia mea cu verbele la perfectul simplu să se destrame. În gramatica prăbuşirilor trecuseră peste mine toate. Ieşeam deja cu bine din dragostea pentru un evreu, moment asupra căruia voi stărui mai târziu. Oricum, nu-mi dăduse nici măcar şansa de a mă lua de piept cu Dumnezeul meu. Dar am ieşit eu oare vreodată din acea dragoste? Nu cumva este firul de argint al nebuniei mele?
Pe călugărul cu fruntea înaltă îl regăsii într-o dimineaţă în curtea mănăstirii. Mă cuprinse un soi de ameţeală şi stupoare. Un val de bucurie care îmi înfierbânta cu iuţeală palmele făcu să-mi pierd pentru câteva clipe cumpătul. Deşi văzu că mă apropii călugărul îşi continuă lucrul în grădină, adâncit asupra unei tufe de trandafiri. Se răsuci pe călcâi şi mă privi în aşa fel încât avui impresia că binecuvântează iubirile din închipuirile mele. Aceasta îmi dădea un soi de libertate, mă ajuta să mă accept. Ce am să vă povestesc de acum nu este însă nici pe departe fantezie.
Nu la mare distanţă de casa mea, pe o străduţă năpădită de muşchi şi liane, cu imobile arătoase, străjuite de porţi înalte şi brazi până la cer, locuia un bărbat de vreo patruzeci de ani. Îl întâlneam negreşit în fiecare zi de vreo doi ani şi mai bine. De fiecare dată când ajungeam în dreptul lui, încetineam pasul şi-l cercetam cu coada ochiului. El păşea cu trupul contorsionat, ridicându-şi cu o mână piciorul drept. Cu cealaltă se sprijinea într-un baston sidefat, legănându-se uşor. Din pricina unei boli mistuitoare, bărbatul devenise păpuşarul propriului trup.
Aveai impresia că fizicul lui este o jucărie de care mintea şi-a propus să-şi bată joc. Nu se apleca spre sine cu dragoste. În asta consta puterea care emana din el, din privirea lui. Bărbatul acela era pentru mine un erou. Îmi dădeam seama că mecanismul din carne se uzează de la o zi la alta pentru că lipsa de vlagă impunea noi şi noi forţe, pe care abia dacă le mai găsea pe ecranul voinţei.
În mod curios, aş fi vrut să ştiu dacă mă vede, dacă mă place, dacă este conştient de prezenţa mea.
Destul de aproape se afla şi parcul pe care îl traversam foarte des. Acolo, uneori, bărbaţi fără căpătâi chicoteau scabros prin tufişuri. Dar dezgustul meu nu provenea neapărat din acele gesturi obscene care pun îndeobşte femeile pe goană, ci din acea nebunie tragică a înfăţişării lor. Existau în parc şi bărbaţi aparent liniştiţi, care răsfoiau o carte, ținându -şi umerii încovoiaţi şi capul nemişcat, de ai fi putut crede că întreaga lor viaţă atârnă de paginile murdare şi lipite nepriceput .În realitate, corpul fiecăruia devenea un imens ochi la pândă, care se hrănea din pulpele trecătoarelor, din ţesătura rochiilor lor, din spaima cu care acestea se simţeau privite. Bărbaţilor le era foame de detalii.
Dar niciodată nu le era foame de pacea cu care Fecioara Maria îşi ţinea pruncul în braţe.
De ce a trebuit să bat acest drum printre cuvinte dacă prăpastia de la un capăt este mai adâncă decât prăpastia de la altul? Iată-mă, Doamne, cu primele riduri şi fără aflarea tainei.
Eroul meu nu mă privea .Ce nebunie spun acum, dar vă rog să mă credeţi, când treceam pe lângă el nu-mi mai păsa că sunt o ratată sau că prietenul meu, judecătorul, a scuipat pe prietenia noastră. Nici că diavolul mă ispiteşte din când în când, ori că marginea lumii este în mine. Nu-mi păsa nici de credinţa mea în Dumnezeu. Singurul lucru pe care mi-l doream era să ştiu că pe bărbatul acela infirm nu-l mai doare nimic. Într-una din zile trecui ca de obicei pe străduţă, cu inima bătându-mi să-mi spargă pieptul, dar eroul meu nu mai apăru de nicăieri. În dreptul casei lui auzii soneria unui ceas deşteptător, lucru care mă făcu să cercetez curioasă fereastra. Perdelele rămaseră nemişcate, iar în mintea mea încolţi neliniştea chinuitoare, care se înteţi în zilele următoare. Ceasul suna la fel de viclean şi a doua zi, iar perdelele străjuiau în aceeaşi tăcere. ,,Lucru cert, eroul meu a murit’’, îmi spusei. Cu timpul, mi-am luat gândul de la el, însă de fiecare dată când ajungeam la locul întâlnirilor mă înspăimânta ideea că s-a stins în singurătate, că nu a avut vlagă nici măcar pentru a opri soneria deşteptătorului. Să mă fi strigat măcar o singură dată pe nume: ’’Mălina!’’…
Luni la rând încercai să-mi amintesc împrejurarea în care îl văzusem pe eroul meu vesel şi sănătos. Poate că îmi dorisem atât de mult să-l văd astfel, încât începusem să cred că asta s-a întâmplat cu adevărat. Sub vraja acestei amăgiri se mai spulberară câteva luni. Doar călugărul cu fruntea înaltă binecuvântase iubirile din închipuirile mele. Iarna se aşeza din nou în Bucovina, scuturându-şi haina de vulpe argintie peste miile de păpuşari.
Toate aspiraţiile erau mici, toate bogăţiile lumii erau mărunte. Numai brazii de pe strada eroului meu ajungeau până la cer. Într-o dimineaţă, pe cărarea acoperită cu un strat gros de zăpadă, el reapăru ca o vrajă. Încetinii pasul pentru a cerceta mai bine felul în care încerca să-şi facă pârtie cu bastonul. Îmi păru şi mai tras la faţă, cu linia obrazului deosebit de fragilă, trădând o stare de convalescenţă, dacă se mai poate spune astfel, dacă expresia de ,,bolnav în boală’’ are cumva corespondent logic.
M-am gândit să-mi fac vânt şi să îndrăznesc să-l întreb ceva, dar surâsul lui de o clipă mă uimi şi mă derută în acelaşi timp. Avui chiar sentimentul că simulează un sărut, ducându-şi degetul la buze, ca şi cum mi-ar fi trimis bezele copilăreşti, ca şi cum mi-ar spune: ,,Am mai trişat o dată moartea, am mai câştigat o bătălie’’.
Iar acum, când scriu aceste rânduri, nici nu ştiu dacă n-a murit cumva.
Poate o să mă credeţi nebună, dar nu ştiu de ce felul lui de a sprijini bastonul, de a se îndârji să trăiască îmi părea că seamănă cu modul în care Fecioara Maria își ţine pruncul în braţe.
Iar pentru mine, astăzi,în întregul învolburat al lumii, acest detaliu este singurul care contează.
Fragment din cartea „Inocența în stare de sclavie”