Cărarea

Doamne, cum s-ajung la tine?
În povară m -am pierdut
Rătăceam pe căi străine
Și iubirea m- a durut

Îmi scriai mereu pe cale
,,Caută-mă-n talpa ta !”
Dar în mine era jale
Nu vedeam nici umbra mea

Doamne, de Te înduri de mine
Și mă lași la ușa Ta
Și mă mângâi de mă -nchin
Lacrimile de durere vor fi arbori de mălin

Doamne, crucea mea e mare
Pasărea ta din ruine
Te pierdusem pe cărare
Însă Tu erai în mine..

Mustățile roase ale romanicerilor

985baaec9d1a7b462e8d409717957e15
sursa Pinterest

 

 

Octombrie, vai, vai, era pe sfârşite. Dimineţile atingeam palmele de ferestre şi aburii de pe sticlă, uriaşe lacrimi, prelungeau dansul carnivor al frunzelor până în aşternutul în care întârziam, obişnuindu-mă greu cu brutalitatea luminii. Era plăcut să fii trist. Aproape catifelat.

            Iubeam cu îndârjire un preot. Îl întâlnisem în urmă cu câteva luni, când mă deplasasem în ţinutul V pentru a scrie un interviu despre împăcarea cu sine şi alte dulcegării din acestea, destinate paginii de sâmbătă. Ziarul la care scriam de câţiva ani buni nu mă plătea cine ştie ce, însă redactorul-şef îmi era ca un frate vitreg cu care te hărţuieşti mereu, fără a putea schimba legătura de sânge care ţi-a fost dată. De altfel, începusem să colaborez cu fel de fel de reviste şi demersul gazetăresc mă obosea şi mă golea în acelaşi timp. Înţelesesem în schimb care este rolul meu şi îmi acceptasem limita. Cărticica pe care o publicasem nu mă ajutase să fiu bogată. Nu-mi câştigasem prin ea notorietatea nici măcar în ţinutul V. Aşa că preotul ştia foarte puţine lucruri despre mine, cum ar fi acela că eram un fragil os de peşte în gâtul autorităţilor care se schimbau periodic. Trebuie să recunosc, unele rânduri publicate în cărticică mă făceau să mă simt ciudat. Nu că n-aş mai fi crezut în teoriile mele dar mă jenam de stângăcia construcţiei frazei, de acea ezitare a verbului care, atunci când nu era trivială, devenea şi mai rău, patetică. Recitind ceea ce publicasem nu făceam decât să mă revolt împotriva stufoaselor poeme în proză, cariatide pentru templul mediocrităţii. Am recunoscut în faţa amicului C lipsa mea de talent şi atunci m-a privit cu un soi de ironie. Sigur, el avea încredere în scriitura lui. În plus mai era şi cleric-poet, realitate care îi sporea faima, îl făcea să pară exotic. Celălalt cleric, pe care îl iubeam, spusese despre volumul meu că are încărcătura unui pateric. Era cel mai fascinant lucrau care se putea preciza despre o carte şi mi-a plăcut să aud asta, ştiind că Patericul este o culegere de învăţături ale sfinţilor părinţi. Dar încântarea n-a durat mult pentru că în altă împrejurare l-am auzit gratulându-l pe alt autor cu aceeaşi expresie. Poate că în realitate îşi bătea joc de noi, mirenii proşti, care nu ştiam bine nici Tatăl Nostru şi nu stăteam la sfânta liturghie decât de Paşti sau de Bobotează. Când am început să-l iubesc? În seara în care l-am vizitat pentru întâiaşi dată  la Parohie şi când, retraşi într-un ungher al bibliotecii, ne-am pornit să povestim privindu-ne în ochi. Ai lui erau imenşi, calzi şi întunecoşi, cum sunt nopţile de august, fierbinţi şi fără de sfârşit dacă de zvârcoleşti în pat de unul singur. Zâmbea tot timpul chiar şi când spunea lucruri triste. De necrezut cât de repede mi-am deschis inima şi i-am istorisit despre amicul meu homosexual. Nu mărturisisem nimănui cât mă frământa acea poveste, dar felul în care interlocutorul meu mă asculta m-ar fi făcut să mă descotorosesc poate cu uşurinţă şi de-un asasinat. În câteva rânduri m-a oprit dojenindu-mă cu blândeţe. Însă avea atâta iscusinţă în a te certa încât, dacă m-ar fi bătut pe dată şi aş fi căzut lac de sânge la picioarele lui, cred că nu m-ar fi durut deloc. Îmi doream cu înflăcărare să-l ating şi tentaţia se finaliză cu mângâierea cristalelor rânduite pe-o măsuţă. În altă ordine de idei, îmi cenzurasem cu greu pornirile. Dar încântarea nu se mai repetă. Pentru că prilejul de a rămâne singuri nu se mai ivi. Aşa că începusem să sufăr. Mă durea mult că nu voia să primească mărturisirea până la capăt. Săptămâni la rând n-am făcut decât să vorbim la telefon. Ţiuitul continuu intervenea rapid aşa că dialogul nostru se reducea la jumătăţi de fraze, de gânduri.

            În aceeaşi perioadă se împlineau trei ani de la moartea prietenei mele, Alicia. Într-un din zile părinţii mă chemară ca să o pomenim, spuneau ei, cum se cuvine. Căpătasem obiceiul de a căra cu mine un aparat de fotografiat pe care nu-l uitam în ruptul capului. Rudele Alicei aduseseră trei călugări de la mănăstirea C, prezenţe care dădeau momentului o notă de sobrietate şi bizarerie. Arcuită şi înfăşurată în doliu, mama Alicei plângea fără întrerupere. Văicăreala aceasta mă irita pentru că moarta fusese cea mai veselă fiinţă pe care o cunoscusem vreodată. Mi-aş fi dorit să fac o şotie pentru că ştiam că Alicei i-ar fi plăcut mai mult. (FRAGMENT DIN CARTEA „INOCENȚA ÎN STARE DE SCLAVIE”)

Marea de la Repedea

index

Eram cu toții fericiți când trăia nenea Rică. Venea în sat, dinspre Iași, cu zgomot de tramvaie pe talpă, cu gust de pâine scoasă dimineața din cuptor, cu ceață albastră, de Sărărie. Ah, ce mult l-am iubit pe nenea Rică! Era atât de gras și de înalt, încât trebuia să intre pe ușă aplecându-se și răsucindu-se pe-o parte, silabisind un cuvânt ciudat, care provoca veselia celor din jur. Când venea cu acordeonul lui vechi, rămânea pe băncuța din curte și cânta până seara târziu. Învățase pe front să cânte la acordeon melodii platinate cu dor și iubire. Cu toate astea, nenea Rică zâmbea cântând și la poarta noastră se adunau sătenii,  ținându-i hangul și rugându-l să stea până în zori. Era cântecul supraviețuitorului,  îmbinat cu expresia „ nu veți ști niciodată”. În clipele acelea verdele din via noastră dansa, veverițele scuturau merii de floare,  iar Dealul Repedea părea rupt din poveste. Când a murit, mama mi-a spus să nu fac multă zarvă, fiindcă nenea Rică doarme puțin.  „Cât? Cât?”, am început să țip, rugând-o pe mama să încerce cumva  să-l trezească. A doua zi mi-a spus că a murit, iar moartea înseamnă să visezi fără încetare pădurea întinsă,  dealul cu scoici, mărul Ionathan  în care mă cățăram, sperând să ating cerul. „Asta înseamnă puțin?”, am urlat, smulgându-mi părul, aruncând toate jucăriile mele de lemn. „Nu vezi ce mult doarme?”, i-am strigat mamei, care-și frângea mâinile, ca și cum peste noi s-ar fi surpat dealul cu pietrele lui, cu scobiturile lui misterioase și vechi. Ah, ce dor mi s-a întipărit în inimă dintr-odată! Ca un fier roșu pe care îl răsucești o viață de om. Acum știu că nenea Rică își plângea de fapt toți camarazii pierduți în război, că în acordeonul lui stăteau resemnarea, speranța, revolta, furia, neputința, frica. Pe fiecare clapă se prelingea o lacrimă nevăzută, un hohot sfâșietor, care se auzea până pe deal. Satul a fost pustiu după ce a murit nenea Rică. Un timp l-am jelit, fără să știu că-l jelesc. Dacă n-o să mă vindec de amintirea lui, n-o să mă vindec de pietrele dealului Repedea. Cum pot eu să visez fără încetare jucăriile mele de lemn, mărul, via, adâncul acela uscat de mare, acordeonul, tremurul mamei, chipul tatălui meu? Cum pot să mă vindec de drumul fără întoarcere , când nimeni n-a putut s-o facă vreodată? Dacă aș ști să cânt la acordeon, aș cânta până noaptea târziu, până când scoicile ar prinde viață și marea ar deveni mare și Dealul Repedea ar fi plin de flori, iar eu aș putea să mărturisesc lumii că nu are importanță unde trăiești, locul în care te-ai născut are atâta magie încât îl porți cu tine mereu. Nici nu mai are importanță că ți se spune străin.

Când tata avea tată

Gh. Nițoi
Gh. NIȚOI

A fost o vreme în care şi tata avea tată.Bunicul venea de pe deal cu un buchet de flori în mână, păşea agale în ogradă şi se aşeza la masa de lemn. Era în curte o măsuţă, unde mama răsturna mămăliga pe o pânză brodată, cârpită însă cu măiestrie. Cam putredă pânza, căci mama o primise drept zestre tocmai de la mama bunicii. Era un timp în care şi bunica avea mamă. Bunicul voia doar un pahar cu vin alb. Scotea de sub vesta de lână un bănuţ mototolit şi-i plătea mamei licoarea tămâioasă şi dulce. Hm, nu-mi plăcea. Chiar nu-mi plăcea că mama lua banii şi în sinea mea o credeam cam zgârcită. „Măi, numai tu ai să-mi porţi numele”, zicea bunicul, mângâindu-l pe fratele meu. Era un timp în care aveam frate. „Ia bănuţul, Ileană, că eu nu v-am dat vouă nimic!”, zicea bunicul, lăsând bujorii pe masă. Pe bunicul îl chema Niţoi. Prima dată i-am văzut scrisul uşor speriat pe o vedere trimisă din sanatoriu. Bunicul scuipa adesea şi asta mă cam făcea să mă dau îndărăt. Multă vreme l-am aşteptat să coboare încet de pe deal. Multă vreme am pregătit căniţa de lut. „A plecat la Dumnezeu”, mi-a zis mama. Am plâns. „Când îţi vine să plângi, închide ochii. Aşa te agăţi de braţul lui Dumnezeu!”. În fine, am înţeles că există cineva mai puternic, stăpân peste mrejele lumii. Fratele meu nu vorbea. Credeam că e mut. Îşi făcea piese de şah din argilă şi le răsucea cât era ziua de mare. Pe urmă au venit comuniştii şi ne-au luat via. Tata şi-a cumpărat o bască nouă, un rucsac şi a plecat la oraş. Nu mai avea timp pentru noi, era obosit şi străin. Oraşul îl despuiase de vise. Departe îmi părea Iaşiul, de pe stânca Pietrăriei pustiite de floare. Când păşeam prin curte săreau scoici sidefate, iar bătrânii spuneau că pe timpuri fusese acolo, în sat, o mare adâncă. „Al cui eşti tu, măi, albăstrilă?”, îl întrebau sătenii pe fratele meu. Băiatul tăcut, cu pistrui şi cu ochii albaştri. „Al lui Niţoi!”, răspundea mândru fratele meu. Nu am înţeles niciodată de ce moldovenii cu îndemânare la scris îşi iau pseudonime sonore. Nu am înţeles nici de ce funcţionarii ne-au schimbat numele, adăugând un a emblematic. Acum e o vreme în care nu mai am mamă. Nici tată, nici frate. Am braţul lui Dumnezeu, de care mă agăţ când bunicul apare în vise şi desenează pe boltă via cu strugurii albi ca lacrima, nucii înalţi, vişinii explodând de floare. Numai eu îi port numele bunicului şi ştiu că asta nu are importanţă pentru nimeni. Dar pentru vremea în care tata avea tată (şi bunica avea mamă) asta rămâne minunea lumii. Când văd câte un bătrân pe stradă, îmi tot vine să-i dau câte un bănuţ. Sunt parcă banii din vesta bunicului, păstraţi sub perna de la sanatoriu.

Mama mea purta batic

Mama mea purta batic. Nu ieşea din casă până când nu-și aranja baticul, legat sub bărbie într-un nod lejer, care mie întotdeauna îmi părea o fundă jucăuşă. Baticurile stăteau rânduite în dulap, eu le răscoleam curioasă, cercetându-le desenele într-o geometrie care mă fermeca şi mă făcea să visez. Primele flori pe care le-am văzut în viaţa mea erau pictate pe baticul mamei mele. Încercam să le miros, să le smulg petalele, odată am înfipt foarfeca în baticul mamei şi am decupat o frunză pe care am aruncat-o în cana cu apă. Mama nu m-a tras de urechi, nu mi-a ţinut morală, nici măcar nu mi-a zis să nu mai fac niciodată. M-a luat de umăr şi mi-a zis încetişor: „Da, fată, asta e viaţa, ca frunza pe apă!”. Mi-a părut rău că mama era aşa tristă. Mi-ar fi plăcut să decupez toate frunzele, să le fac ferfeniţă, dar acea durere pustiitoare de pe faţa mamei m-a îndemnat să aşez baticurile unul câte unul în dulap. Nu le-am mai împrăştiat niciodată. Când mergea pe câmp la curăţat merii, în luna lui februarie, îşi lua un batic de lână imens. Abia de i se mai vedeau obrajii vineţi de frig. Cu baticul acela nu eram prietenă. Când mama nu era în încăpere mă răzbunam pe el şi îl călcam cu piciorul. Când trebuia să meargă la o nuntă, mama pleca de dimineaţă de acasă, spre Iaşi. Lua un autobuz, lua altul, mai mergea şi cu un tramvai prăfuit şi ajungea într-o dugheană ce sta gata să cadă. O femeie îmbrăcată într-un halat alb îi înşuruba nişte fiare în păr. După câteva ceasuri mama era tare frumoasă. Nu mai exista o femeie atât de frumoasă. Cu nişte ochi atât de mari şi de albaştri. Cu toate astea scotea din buzunar un batic de mătase şi-şi acoperea părul. Când a murit, am strâns toate baticurile şi le-am dat de pomană. Nu puteam să le văd. Apoi am început să intru prin magazine să cumpăr baticuri. Nu am vrut asta, dar toate seamănă cu cele ale mamei. Iar pe străzi sunt sute, mii de frunze de mătase care mă rănesc. Involuntar, aleg baticul care îmi amintește

1013833_594636567292077_119144900_n
Elena Anițoaei 4 mai, 1941-26 august, 2010

de-o poveste, de-un cuvânt al mamei, de-o zi însorită, de tata ascuţind coasa pe câmp, de bunicul venind încet pe cărare cu un buchet de trandafiri, de fotograful din Paris care ne-a făcut mie şi tatii o poză pentru că păream „săraci fericiţi”. Am în dulapuri zeci de baticuri, de parcă aş vrea s-o învii pe mama, de parcă aş vrea să mă întorc în timp. Toate femeile cu batic de pe stradă mă fac să mă simt un copil răzgâiat. Dacă atunci n-aş fi decupat frunza aceea blestemată, poate că viaţa nu s-ar fi dus pe apă. De ce nu m-ai oprit, mamă? De ce?

Umbra și pământul

mălina anițoaei
Pe străzi umblă moşnegi cu mustăţi răsucite, copacii râvnesc să fie încărcaţi de zăpezi, dar diavolul, zice-se „înger căzut”, ne întinde curse şi în ceasuri de noapte nu ne dă pace. E secetă afară, e secetă și în noi. A fi sau a nu fi, sună hamletian întrebarea, a crede sau a nu crede, ne macină ideea. A avea sau a nu a avea, socotesc posesorii de conturi prin bănci, măscărici ai sorţii, care vor să mănânce la masă cu şapte linguri deodată. Cum? Vă prefaceţi că nu recunoaşteţi aceste personaje, nesătuii târgurilor mici, pentru care „sătulul nu crede pe cel flămând’’ rămâne o poveste destinată prostimii? E iarnă ca în versul pur al lui Alecsandri, o femeie cu capul descoperit, cu haina neîngrijită şi veche vinde o plasă cu mere la margine de stradă pustie. Eu stau la fereastra casei mele şi meditez la bunătatea din vreme de pace. Mai bine spus la libertatea câştigată de a încorseta în hârtie prostia, avariţia, răutatea, invidia, deşertăciunea măririi, nesomnul lui Dumnezeu sau pustiul din inimile acelora care nu mai au ideal. Ba da. Au idealul Puterii. Ce scârbă îmi este să scriu cuvântul putere când ştiu că ţara întreagă e în criză, iar sătulul îşi bate joc de flămând. E o tăcere ca în Dostoievski în oraşul meu Rădăuţi, îmi strâng paltonul pe lângă mine şi în clipa asta chiar soarta se roteşte şi tace. Mai cred că toate se plătesc pe pământ. Și parcă am fi striviți de nevoi, parcă am fi vânduţi ca nişte vite la târg, de prieteni cu căciuli brumării, câştigate mincinos peste noapte. Oriunde am fi, în toată lumea, purtându-ne casa în spinare, trăim cu spaima că vom fi prinşi într-o cursă murdară, că vom fi sclavi pentru ceea ce de drept ne aparţine. Iată-ne din nou înspăimântaţi de împrumuturi şi dări, iată-ne din nou ai nimănui. Iată-ne la bătaia de joc a stăpânilor peste nimic, amintind de un univers concentraţionar, pentru care gloata s-a pus umăr la umăr să o înfrângă. A avut rost? La ce bun am crezut eu şi cu tine, de fapt noi toţi laolaltă, în acel trâmbiţat mult mai bine? Pielea şi osul vor rămâne din noi. Stăpânii peste nimic se întrec în chefuri nocturne, îşi împart hălci din carnea noastră amărâtă – cine îi va sătura odată şi odată? – stau şi mă întreb la lumina palidă a sufletului gol, acum nu mai poţi avea încredere decât în umbra ta şi în lopata de pământ care stă gata să cadă pe tine.

Eroul de pe strada cu liane

5c91eee6ea069d76bbb07a6b31b7a746
Vincent van Gogh

Am aşteptat multă vreme un semn de la el. În acest timp unele zile îmi păreau aspre şi fără de sfârşit. Începeam să-mi închipui că nu voi muri niciodată şi conştiinţa acestei eternităţi stupide îmi distorsiona întregul univers imaginar. Cred că îmi închipuiam că am vreme pentru toate pentru că anotimpurile deveniseră un soi de decupaje din reviste. Refuzam să mai înţeleg întregul şi în acel declic al minţii mele detaliile căpătau o importanţă primordială. Mi se întâmpla să fiu preocupată ceasuri la rând de nasul sau gura vreunui trecător, de rochia pastelată a vreunei femei, de pacea cu care Fecioara Maria îşi ţine pruncul în braţe. ,,Am un deget’’, îmi spuneam. Întregul nu conta. Îi pierdusem demult înţelesul. Sigur, altădată m-aş fi aşezat la masă şi aş fi început să scriu şi, fără îndoială, tot rupându-mi din inimă, la un moment dat aş fi reuşit să mă pun de acord cu mine. Îmi era dor de vâlvătaia cu care odinioară mă abandonam verbului, de forţa cu care reinventam cuvintele. Ştiam că marile poveşti mor în noi înşine, în muţenia suferinţei noastre, că durerea exaltată spectaculos în vorbe este resortul fanteziei născute dintr-o impostură a existenţei. Când n-ai curajul să trăieşti până la capăt te bâlbâi în fraze preţioase. Încet, încet, îmi pierdusem toţi tovarăşii, iar corespondenţa altădată cărnoasă, trufaşă se reducea la fraze convenţionale, la plicuri rămase închise şi fără răspuns. Era bine? Putea fi rău? Cine ar fi fost în stare să răspundă? La urma urmei, preotul îmi înşelase aşteptările. Îl iubisem la modul cel mai pur cu putinţă, dar acelei purităţi el nu-i putuse răspunde. Tot în acea perioadă îmi fu dat să trăiesc nenorocirea trădării de către prietenul meu, judecătorul. Cu el mă cunoscusem în locuinţa editorului Tina B. În ciuda frumuseţii sale fizice, judecătorul era de departe un om dezagreabil. Dacă ochii îi erau calzi şi negri, iar statura impunătoare şi strălucitor masculină, râsul nefiresc de subţire şi vocea îmbibată cu tutun îl urâţeau îndeajuns ca să pară respingător. Trebuia să-mi fi dat seama că esenţa fiinţei lui este hidoasă. N-aveau nicio vină pachetele de ţigări, nici sticlele cu tărie care-l transformau într-un monstru meschin şi făţarnic. Ce frumos este iadul pe lângă sufletul prietenului meu, judecătorul…Şi totuşi, cât de drag îmi fusese!
Venise vremea ca amiciţia mea cu verbele la perfectul simplu să se destrame. În gramatica prăbuşirilor trecuseră peste mine toate. Ieşeam deja cu bine din dragostea pentru un evreu, moment asupra căruia voi stărui mai târziu. Oricum, nu-mi dăduse nici măcar şansa de a mă lua de piept cu Dumnezeul meu. Dar am ieşit eu oare vreodată din acea dragoste? Nu cumva este firul de argint al nebuniei mele?
Pe călugărul cu fruntea înaltă îl regăsii într-o dimineaţă în curtea mănăstirii. Mă cuprinse un soi de ameţeală şi stupoare. Un val de bucurie care îmi înfierbânta cu iuţeală palmele făcu să-mi pierd pentru câteva clipe cumpătul. Deşi văzu că mă apropii călugărul îşi continuă lucrul în grădină, adâncit asupra unei tufe de trandafiri. Se răsuci pe călcâi şi mă privi în aşa fel încât avui impresia că binecuvântează iubirile din închipuirile mele. Aceasta îmi dădea un soi de libertate, mă ajuta să mă accept. Ce am să vă povestesc de acum nu este însă nici pe departe fantezie.
Nu la mare distanţă de casa mea, pe o străduţă năpădită de muşchi şi liane, cu imobile arătoase, străjuite de porţi înalte şi brazi până la cer, locuia un bărbat de vreo patruzeci de ani. Îl întâlneam negreşit în fiecare zi de vreo doi ani şi mai bine. De fiecare dată când ajungeam în dreptul lui, încetineam pasul şi-l cercetam cu coada ochiului. El păşea cu trupul contorsionat, ridicându-şi cu o mână piciorul drept. Cu cealaltă se sprijinea într-un baston sidefat, legănându-se uşor. Din pricina unei boli mistuitoare, bărbatul devenise păpuşarul propriului trup.
Aveai impresia că fizicul lui este o jucărie de care mintea şi-a propus să-şi bată joc. Nu se apleca spre sine cu dragoste. În asta consta puterea care emana din el, din privirea lui. Bărbatul acela era pentru mine un erou. Îmi dădeam seama că mecanismul din carne se uzează de la o zi la alta pentru că lipsa de vlagă impunea noi şi noi forţe, pe care abia dacă le mai găsea pe ecranul voinţei.
În mod curios, aş fi vrut să ştiu dacă mă vede, dacă mă place, dacă este conştient de prezenţa mea.
Destul de aproape se afla şi parcul pe care îl traversam foarte des. Acolo, uneori, bărbaţi fără căpătâi chicoteau scabros prin tufişuri. Dar dezgustul meu nu provenea neapărat din acele gesturi obscene care pun îndeobşte femeile pe goană, ci din acea nebunie tragică a înfăţişării lor. Existau în parc şi bărbaţi aparent liniştiţi, care răsfoiau o carte, ținându -şi umerii încovoiaţi şi capul nemişcat, de ai fi putut crede că întreaga lor viaţă atârnă de paginile murdare şi lipite nepriceput .În realitate, corpul fiecăruia devenea un imens ochi la pândă, care se hrănea din pulpele trecătoarelor, din ţesătura rochiilor lor, din spaima cu care acestea se simţeau privite. Bărbaţilor le era foame de detalii.
Dar niciodată nu le era foame de pacea cu care Fecioara Maria îşi ţinea pruncul în braţe.
De ce a trebuit să bat acest drum printre cuvinte dacă prăpastia de la un capăt este mai adâncă decât prăpastia de la altul? Iată-mă, Doamne, cu primele riduri şi fără aflarea tainei.
Eroul meu nu mă privea .Ce nebunie spun acum, dar vă rog să mă credeţi, când treceam pe lângă el nu-mi mai păsa că sunt o ratată sau că prietenul meu, judecătorul, a scuipat pe prietenia noastră. Nici că diavolul mă ispiteşte din când în când, ori că marginea lumii este în mine. Nu-mi păsa nici de credinţa mea în Dumnezeu. Singurul lucru pe care mi-l doream era să ştiu că pe bărbatul acela infirm nu-l mai doare nimic. Într-una din zile trecui ca de obicei pe străduţă, cu inima bătându-mi să-mi spargă pieptul, dar eroul meu nu mai apăru de nicăieri. În dreptul casei lui auzii soneria unui ceas deşteptător, lucru care mă făcu să cercetez curioasă fereastra. Perdelele rămaseră nemişcate, iar în mintea mea încolţi neliniştea chinuitoare, care se înteţi în zilele următoare. Ceasul suna la fel de viclean şi a doua zi, iar perdelele străjuiau în aceeaşi tăcere. ,,Lucru cert, eroul meu a murit’’, îmi spusei. Cu timpul, mi-am luat gândul de la el, însă de fiecare dată când ajungeam la locul întâlnirilor mă înspăimânta ideea că s-a stins în singurătate, că nu a avut vlagă nici măcar pentru a opri soneria deşteptătorului. Să mă fi strigat măcar o singură dată pe nume: ’’Mălina!’’…
Luni la rând încercai să-mi amintesc împrejurarea în care îl văzusem pe eroul meu vesel şi sănătos. Poate că îmi dorisem atât de mult să-l văd astfel, încât începusem să cred că asta s-a întâmplat cu adevărat. Sub vraja acestei amăgiri se mai spulberară câteva luni. Doar călugărul cu fruntea înaltă binecuvântase iubirile din închipuirile mele. Iarna se aşeza din nou în Bucovina, scuturându-şi haina de vulpe argintie peste miile de păpuşari.
Toate aspiraţiile erau mici, toate bogăţiile lumii erau mărunte. Numai brazii de pe strada eroului meu ajungeau până la cer. Într-o dimineaţă, pe cărarea acoperită cu un strat gros de zăpadă, el reapăru ca o vrajă. Încetinii pasul pentru a cerceta mai bine felul în care încerca să-şi facă pârtie cu bastonul. Îmi păru şi mai tras la faţă, cu linia obrazului deosebit de fragilă, trădând o stare de convalescenţă, dacă se mai poate spune astfel, dacă expresia de ,,bolnav în boală’’ are cumva corespondent logic.
M-am gândit să-mi fac vânt şi să îndrăznesc să-l întreb ceva, dar surâsul lui de o clipă mă uimi şi mă derută în acelaşi timp. Avui chiar sentimentul că simulează un sărut, ducându-şi degetul la buze, ca şi cum mi-ar fi trimis bezele copilăreşti, ca şi cum mi-ar spune: ,,Am mai trişat o dată moartea, am mai câştigat o bătălie’’.
Iar acum, când scriu aceste rânduri, nici nu ştiu dacă n-a murit cumva.
Poate o să mă credeţi nebună, dar nu ştiu de ce felul lui de a sprijini bastonul, de a se îndârji să trăiască îmi părea că seamănă cu modul în care Fecioara Maria își ţine pruncul în braţe.
Iar pentru mine, astăzi,în întregul învolburat al lumii, acest detaliu este singurul care contează.
Fragment din cartea „Inocența în stare de sclavie”

Scoateți dragostea în afara legii!

Dragostea ar trebui trecută pe lista sentimentelor negative. Căsătoriile din dragoste se fac adesea praf. Niște amorezi au plâns prin balcoane, cântând serenade cu sufletele zdrobite, iar un scriitor a devenit celebru pentru că tinerii și-au luat viața din dragoste. Sentimentul ăsta te face să mergi ca orbul și să dai adesea cu capul de zid.

Ai fluturi care îți umblă prin stomac și când dispar, te simți sleit de viață. Cercetătorii își tot dau cu părerea și spun că dragostea durează trei ani. Dacă durează puțin, de ce aș mai avea nevoie de ea? Unii mai spun că se transformă, dacă o dăm în metamorfoză, atunci nu mai e dragoste. Alții o iau de-a valma și admit că există mai multe feluri de dragoste. Alții cred că putem fi îndrăgostiți de mai multe persoane odată. Vedeți ceva bun în asta? Vă întreb din nou, bătând cu palma în birou, chiar vedeți ceva bun în asta?

Tot cu dragoste, dar față de Dumnezeu (cum ar veni…), unii cu mințile vraiște distrug viețile altora. Am toate motivele să cred că mă pot lipsi de dragoste. Am toate motivele să cred că până și Dumnezeu e sătul până peste cap de atâta dragoste. Cineva mă întreba aseară dacă am o relație de dragoste cu partenerul și, pe legea mea, că am luat întrebarea drept insultă. Citește în continuare „Scoateți dragostea în afara legii!”